Seattle 2018

Fix după un sfert de veac, m-am întors la Seattle. La sfârşitul lui august 1993 soseam aici, cu peripeţii, pentru o orientare Fulbright de trei săptămâni. Ajunsesem după miezul nopţii şi am luat un taxi de pe aeroportul SeaTac până în campusul universităţii; taximetristul mi-a arătat uzinele Boeing şi centrul, din mers, apoi m-a aşteptat până am bătut pe la tot felul de porţi încuiate şi cineva mi-a răspuns, primindu-mă. Organizatoarea cursului, nu îmi mai amintesc cum o chema, mi-a vorbit a doua zi despre Andrei Codrescu (tocmai îi apăruse filmul Road Scholar, în care proclama că SUA sunt şi un pic de pământ românesc) şi despre muzeul de la Maryhill, dedicat Reginei Maria. Dar ce înţelegeam eu atunci din toate acestea. Un alt profesor, Bob, ne-a plimbat cu yola prin Puget Sound, noaptea, de se vedea până-n Vancouver. Dar despre toate acestea am scris destule versuri în poemul Seattle Marina, într-un volum de poezie care urmează să apară la Editura Liternet, curând. Au fost vremuri bune, am văzut filmul lui Codrescu şi un concert live cu Ray Charles. Mergeam pe jos în weekends până în downtown şi mă zgâiam la zgârie nori. Am văzut Seattle Art Museum (SAM), a cărui clădire primă e făcută de Venturi, Scott@Brown. A doua oară când am văzut-o, acum, în 2018, a fost chiar în seara când am aflat că a murit Robert Venturi... Încă scriam scrisori acasă şi, cu un pumn plin de quarters, abia apucam să spun acasă doar atât, că sunt bine.

Şi, după douăzeci şi cinci de ani, doamna profesor Ileana Marin, ARCS (American Romanian Cultural Society, din Seattle), împreună cu ICR New York, au reuşit să mă aducă din nou la Seattle, cu cap-compas la Maryhill; dar, despre asta voi scrie, însă, abia săptămâna viitoare. Cu greu am mai recunoscut o parte din locuri. Evident, pentru că oraşul american generic are o dinamică înfricoşătoare, schimbându-se - prin adăugare, modificare, dar şi prin evacuare - foarte rapid (la scara unei biete vieţi umane. Sigur, Seattle WA nu e Oxford UK, unde drumul de la mine acasă până la St. Edmund Hall nu s-a schimbat aproape deloc de prin secolul al XVII-lea (cum a reieşit din vizita făcută în 2015). Dar m-am bucurat să văd piesele noi (i.e. de după 1993) din arhitectura oraşului, în primul rând Seattle Public Library, a lui Rem Koolhas/OMA, aşa numitele bile ale lui Bezos (Amazon Spheres), parcul cu statui şi una dintre clădirile Facebook Seattle. Biblioteca e un mall de informaţie, are chiar şi cărţi; structurile buckminsterfulleriene sunt loc de repaos activ şi relaxare în zarzavatul serelor pentru amploiaţii de la Amazon; iar clădirea FB este un mega-cămin studenţesc cu o cultură corporatistă anti-corporate, ca să zic aşa. Totul - extrem de interesant şi de stimulator. Seattle, cu locuinţele sale lacustre, cu marinele sale, cu ferryboats spre Puget Sound şi privirea aţintită spre vulcanii din proximitate, este un oraş în ritm ameţitor de dezvoltare post-criză. Tot ce pot spera este să nu mai treacă un sfert de secol până să îl revăd...