Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La mer


Manu Anghelescu

26.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rupând membrana timp-spaţiu... O lovise expresia asta. Oare unde fusese atâta timp? Şi, mai ales, ce căutase pe tărâmul acela infertil al raţiunii auto-impuse? Probabil să fi dat greş poezia creaţiei şi să se fi dovedit o povară prea greu de dus. Acea privire de dronă metafizică aduce concluziile timpului pierdut: nici o tehnică nu funcţionează.

Mă trezesc la malul mării şi îmi dau seama că nu sunt nici cu un centimetru mai aproape de mine. Goana asta după regăsirea de sine îmi pică tot mai greu. Şi dacă nu e nici un sine acolo? Dacă sunt doar o proiecţie a unui film cu mult suspans, cu multă frică de prezent şi cu o mare conştientizare a finalului? Citisem Lumea Sofiei de curând şi sigur că mă tentase ideea de a fi creaţia unui autor uşor patetic. Totul ar fi fost mult mai uşor de suportat în aceste condiţii, predestinarea acţionând ca un unguent analgezic. Perspectiva lipsei de responsabilităţi mi se pare delicioasă, chiar şi acum, la 36 de ani.


Aş urca pe un val şi m-aş lăsa dusă de el. Oriunde, oricât, atâta timp cât ştiu că nu depinde de mine. Intru deci în această vârstă cu reminiscenţe evidente alte copilăriei. Şi acum am reflexul de a mă duce la bunică-miu să-mi repare ceasul, deşi nu mai are cum deja de o lună. Şi mă uit la el. La ceas. Şi respir un aer sărat, de briză marină care parcă ticăie. Ca-n filmul Le tout nouveau testament, dacă pe ecranul telefonului aş avea un afişaj cu zilele rămase, aş avea aceleaşi gesturi, aş face aceleaşi lucruri mărunte? Ce aş face dacă... Nimic nou în întrebarea asta. Doar că atunci, în momentele esenţiale, îmi amintesc de ea. Ce aş face dacă nu m-aş crede Sofia, ce aş face dacă nu m-aş crede Oana Sârbu în Ani de liceu sau ce aş face dacă nu m-aş crede buricul pământului taman când nu e cazul? Şi iată cum ratez încă o ocazie de a fi mai înţeleaptă: sar la gâtul salvamontului şi-l muşc pentru că mi-a stricat imaginea. Nu mă uit în spate. Adrenalina răzbunării are probabil gust de Nutella. Şi cu tot mindfulnessul mă-sii, trasez cu laserul privirii o undă de ură pură. Dată cu pudră, machiată inocent, ura faţă de aproapele devine singura realitate. "Cultivate love", îmi zicea un copil frumos. Şi la naiba, că asta nu iese la comandă. Groaza de a sta singur, chiar şi pentru câteva momente de disperare existenţială, îmi confirmă ipoteza legată de eşecul inevitabil al tuturor tehnicilor de respiraţie şi pseudo-meditaţie. "Ashes to ashes, dust to dust".

Ceasul a încetat să mai arate ora exactă de câteva zile şi nici nu am chef să-l duc la reparat. Îl las să rămână ancorat în acel timp al anilor de liceu trăiţi în teama de ratare. Posibil să nu fie mare lucru de găsit în acea regăsire. Posibil să fie mult mai mult adevăr în acea acceptare a finitului decât în speranţa progresului şi a şlefuirii personale. Şi culmea, fix cu asta se presupune că mă ocup acum. Cu acest business al speranţei într-o viaţă sublimă, cu trăirea apoteotică a unui prezent continuu. "There's beauty in despair."

Iată simplitatea finalului. Înainte de a i se opri inima, bunicul meu a întrebat: Plouă afară? Şi a plouat. Nu atunci, nu după două zile, ci chiar înainte de a fi băgat în cavoul ridicat chiar de el. Cu tunete, cu fulgere, ca într-un film de Coppola. Şi a rămas seara dinainte, în care mersese cu strănepoţii săi să plivească iarba dintre dalele micului templu în care avea să doarmă în linişte. Totul fusese pregătit din timp. Un timp cuantic, repetabil, circular.

Şi acolo, în singurătatea verticalelor, era o linişte mormântală. Fără regăsiri de sine.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer