Eram în clasa a cincea când a murit Freddie de SIDA. Şi ştiu că am plâns. Nu aveam habar ce înseamnă să fii gay. Şi nici nu conta. Eram după un loc doi la Olimpiada Naţională de Muzică. Când mă puneam la pian şi cântam cel mai banal Chopin, mă imaginam pe acea scenă imensă pe care scria Queen, în faţa a mii de oameni. Şi aveam emoţii? Hell yeah. Îmi tremurau mâinile pe claviatura albă ca faţa mea împietrită. Şi o auzeam pe profa mea de pian: Manuela, iar te-ai lăsat pradă emoţiilor. Poate de aceea nu am mai sunat-o de doi ani. De teamă să aud că a murit. Şi aşa nu aveau pe nimeni. Nici ea, nici soţul ei, profesor de psihologie. Puteam să le dau un amărât de telefon. Să le spun că m-am mutat de pe strada lor. Şi privind în spatele unei legende manifestate prin oricare dintre variantele prin care mă puteam expune, mă întreb unde m-am lăsat mai tare pradă emoţiilor.
În care moment ştii că te pierzi şi te ratezi? Mă uit mută la ecranul acela şi la mimica feţei unui actor care îmi aminteşte de esenţă. Îl văd în măreţia decadenţei sale şi îmi amintesc ce fantastic este să înveţi să cazi. Ca la căţărat, ca la pian, cel mai important e să ştii să pici. Fără să te plângi, fără să te lamentezi că ai cântat o notă falsă sau că ai ratat top-ul unui traseu, chiar când erai "acolo".
Cobor scările numerotate neonic şi mă bucur că afară nu cunosc pe nimeni. Şi nimeni nu mă recunoaşte. Confortul invizibilităţii, confortul intimităţii şi un mic exerciţiu pentru moarte. Asta înainte de a-mi aminti că l-am văzut pe Bob Geldof, iniţiatorul Live Aid, nu mai târziu de anul trecut (2017) chiar la noi în curte, la Festivalul PLAI. "This could be Heaven for everyone..."
Şi mă întorc la principiul după care ne ducem existenţele călduţe. Sau "getting lost in daily practicalities" cum zicea profa rusoaică de Consultanţă Filosofică. De ce naiba ne oprim din a face fix ceea ce trebuie să facem? Din a face bine. Din a lăsa la o parte prejudecăţile astea meschine. Ştiu că m-am abţinut de la scris când a început nebunia cu Referendumul. Tot ce am făcut a fost să mă revolt ca tot revoltatul mediocru pe Facebook şi să dau un hashtag cretin, ca să ofensez publicul reticent. A fost ceva de genul "#gof***yourselvescutotcufamiliavoastratraditionala". Şi gata. Plus un lanţ nesfârşit de "comments" pro şi contra paranoiei. Crescând cu muzica lui Freddie, lucrând cu oameni fantastici şi în acelaşi timp gay, nu pot înţelege teama "taberei inamice". Ce rău pot face oamenii ăştia? Până când mi-am dat seama că puteam fi şi eu printre cei renegaţi. Nici vorbă de tradiţional la mine în familie. "Too much love will kill you". Şi doar auzind zumzetele din sala de cinema de Mall, îmi dau seama cât de ciudat e pentru public să vadă doi bărbaţi sărutându-se pe "marele ecran". Aşa, şi? Până la urmă, despre ce era vorba în Bohemian Rhapsody? Despre un om care şi-a urmat talentul, s-a pierdut pe drum, s-a distrat până la epuizare, a dăruit şi a iubit până la moarte. "Love of my life, can't you see..." Să vezi dincolo de cuvinte. Să-l recunoşti pe celălalt. Ai văzut cum se uită omul la tine după ce i-ai zâmbit într-o zi fără speranţă? Recunoaşterea celuilalt este recunoaşterea existenţei. Este praf de stele. "Spread your wings and fly away"... Hai, gata. Închide fereastra şi vezi-ţi de drumul tău. Şi tu şi eu suntem de acum legende. Zbor lin către eternitate.
