Coborâre prin Infern. Asta era întoarcerea la civilizaţie. Copiii fac desene pe geamurile laterale. Pentru ei e amuzant. Eu bag un Poker Face automat. Unde naiba e Service-ul ăla? Măcar e vineri. Cum era să fi rămas până duminică? Din automatism, răspund cu o implozie emoţională. Naiba să-l ia de Munte Mic! Şi ce ne trebuie atâta schiat la minus nici nu mai ştiu câte grade. Ajung tremurând la primul Service, parcând la plezneală. Intru ca o furtună de zăpadă în interiorul rece. Mecanicul vede disperarea din spatele feţei de carte. Amabil şi frumos în hainele lui curate, mă duce ca pe un copil pierdut la electronist: "Ştiu că o să mă urăşti, dar doamna are ceva ars la maşină. Şi e pe gaz." Mă gândeam la ce se gândeau ei: femeie cu 4x4, care cel mai probabil că nici nu se pricepe, pe vremea asta dementă, cu trei copiii mici. Noroc cu energia asta Yin, energia feminină, cu toată vulnerabilitatea şi fragilitatea ei aparentă. Era loc pentru Salvatori. Echilibrul era restabilit: "Putea fi nasol. Aţi avut noroc."
Chiar în secunda asta, în momentul în care scriu, intervine acel metalevel care îmi şopteşte la ureche: "Poate că ar fi mai bine să nu scrii despre asta. Eşti nebună, ce naiba?". Întorcându-mă la poveste, îmi dau seama că am de dat nişte telefoane salvatoare. Cineva simbolic sigur vine după mine. Intru în zona de confort mental. Creierul ştie să se protejeze. Voi simţi stresul mai târziu. Acum era momentul să nu fac nimic. Maşina trebuia lăsată acolo o perioadă. Foarte bine. Nici nu mai aveam chef de ea.
Şi-mi amintesc că am o carte groasă la mine. O carte primită de sus, de la cabanier (carte de hippioţi, ca pe vremea mea, din timpul călătoriilor prin India). Eram in siguranţă. Copiii cu maică-mea pe tren şi eu aşteptând cu cartea cea groasă într-o bodegă de lângă gară. Era cald şi aveau lumină. Încă o oră de citit în linişte, intrând cu totul în atmosfera de Mumbai, cu străzile ei la fel de aburinde ca parbrizul Forester-ului şi la fel de scurtcircuitate ca siguranţele alea colorate. "Ar trebui sa se priceapă şi femeile la chestiile astea." Sunt în Pune, în timpul musonului. Şoferul din ricksha se grăbeşte undeva. Şi se grăbeşte tare. Aproape că se răstoarnă şi noi n-avem nici o treabă. La fel ca şi copiii mei, aproape că desenăm pe geamuri aburite. Doar că ricksha nu are geamuri. Imaginaţia turată la maxim şi inimile pregătite pentru tot ce urma să vină. Pentru că totul se întâmplă cu un motiv. Mă trezesc că-i spun asta mecanicului care trecuse să-şi ia o cafea în drum spre casă. Mă ridic reverenţios şi îl salut cu respect: "Totul se întâmplă cu un motiv." Zâmbeşte larg, de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară. Vorba unui prieten: "Toată lumea caută acea conexiune. Pentru asta eşti gata să-ţi dai viaţa."
Şi mă întorc către Shantaram, cufundându-mă într-o replică a vieţii trecute. Părăsesc japoneza, ca şi cum nici nu mi-ar fi aparţinut vreodată. Plec cu alta, a unui prieten care mă tot salvează de ceva vreme, mai ales de mine însămi. "Asta e ultima oară. De aici învaţă să te descurci şi singură." Pentru că meta-mintea îmi spune: "Na, când ai de gând să-ţi rezolvi problema asta?" Mint. De fapt, nu e mintea. E o prietenă foarte tânără. Pentru că aşa e generaţia asta: deşteaptă şi faină. Am încredere mare în copiii ăştia. Nu au atâtea frici ca noi, xenialii. Mai liberi şi mai curajoşi, pot vedea mai clar lumea, mecanismele, sistemele. Şi din gând în gând, încă cu mirosul de fum în nări, poposind pe la oameni de treabă dar bruiaţi de o media cretină, ajung cu o tonă de rucsaci, schiuri şi căşti acasă. Urc scările încet, meditativ, ca şi cum le-aş fi văzut pentru prima oară. Încui uşa în urma mea, cu grijă, de parcă m-aş fi ferit de trecut. Viitorul era o ţigară. Aveam una pe undeva. Fum pe fum se scoate.
Afară ninge ca-n poveşti. Pentru prima oară simt oraşul ăsta ca pe o energie maternă, protectivă, uşoară. Sting ţigara de pervaz. Bun. Gata şi cu vacanţa asta. Să ne apucăm şi de treabă. E miezul nopţii. Numai bun de Netflix. Bine că mi-am făcut cont. Dai un ban, dar stai în faţă, nu? Mă pun să mă uit la Roma. Habar nu am despre ce e vorba, dar ştiu că e bun. Deschid fereastra de alb-negru către casa din Mexico City. Şi pas cu pas, pricep de ce mă uit la filmul ăsta. Femei şi copii, bunici materne şi nepoţi. Cât despre ei, energiile Yang, iată-le dispărând una câte una. Sau unul câte unul.
Şi cu acele imagini lente şi apăsate pe retină, minut după minut, înţeleg despre ce vorbeşte Alfonso Cuaron în filmul ăsta. Şi îmi rămâne în cap replica mamei cu patru copii, spunându-i doicii Celo la întoarcerea din oraş, după ce loveşte maşina soţului fugitiv pe toate părţile în încercarea de-a o parca în curtea pavată, trecând prin poarta sugestiv procustiană: "Noi, femeile, rămânem singure, indiferent de ce îţi spun ei." Na, bun aşa. Cu imaginea avionului din final pe retină, închid ochii încă injectaţi cu adrenalină. Mâine o fi bine.
