Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eclipsă totală


Manu Anghelescu

28.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă uit la un ecran mic, de McBook Air. Ştiu că e un statement ăsta. Să ai Mac. Ca scuză, îl am demult şi mi-a murit de câteva ori, ba că l-am cărat cu mine prin ţări musonice şi a prins mucegai, ba că am scăpat cafea pe tastatură, ba că l-am uitat undeva într-un colţ ascuns când "am lucrat" pe un HP de la firmă. Că şi cu HP-ul ăla mă căram în geantă cu el aprins (că eram obişnuită de la Mac, numai să închizi clapeta şi să te aştepţi să doarmă), asta-i altă poveste. Am mai auzit fraza asta: Manu, eşti prin cele mai non-tehnice persoane de pe planetă. Noroc că ai supravieţuit până acuma, într-un sistem tot mai tehnologizat şi tot mai dependent de click-uri. Dar nu-i bai. Pentru cei ca mine sunt şi programe posibil de gestionat. Cum e acest Word online pe care îl folosesc acum că nu mai am nici un Office de când mi-au spălat pata de cafea. Ca maşină de scris e super Air-ul ăsta. Mă simt cumva gone with the wind.

Dar parcă nu despre asta voiam să vorbesc astăzi. Ci despre cele nici nu mai ştiu câte comedii franţuzeşti şi spaniole pe care le-am păpat zilele astea, din lipsă de linişte interioară. Pentru că m-am prins încet, încet, că în perioade de tensiune mentală, nu-i nici o ruşine să te uiţi la comedii. Acuma, ştiu că meditatul e cel mai bun, dar n-am avut stare de asta. Mintea mea cerea feed-uri, musai uşor de digerat. Dar să nu vă imaginaţi că mă uit chiar la tâmpenii, numai ca să-mi ţin creierul ocupat. Pentru că atunci când se mai întâmplă asta, mă deprim şi mai tare.

Iată cum, după o sesiune terapeutică cu o prietenă care îmi înţelege conexiunile mentale şi care chiar are chef să ne vedem când sunt mai bizară ca niciodată, mă arunc direct în Je ne suis pas un homme facile sau I Am Not an Easy Man, cum apare în Netflix search.

Şi ce să vezi, iată Parisul cu ai săi reprezentanţi sexişti: şarmanţi şi mereu în căutare de prăzi fragede. Parisul prezentat într-o lumină a inegalităţii dintre sexe, în care femeile sunt încă ceva fragil şi seducător, uşor de agăţat şi uşor de părăsit. În primele scene nimic foarte special, cu tot umorul franţuzesc de rigoare. Până când totul se schimbă ca dinamică. Lumea cu susul în jos. În momentul în care Damien, acest reprezentant al lumii pariziene de seducători notorii, dă cu capul într-un stâlp în timp ce arunca priviri de şmecher unor tinerele aproape îmbrăcate. În acel moment, în loc de Cimetière Père Lachaise, Damien vede Cimetière Mère Lachaise. Şi de aici o nebunie cu femeile care se poartă ca bărbaţii, deşi rămân cu aceleaşi caracteristici fizice şi intelectuale. Afişele publicitare cu reprezentante ale sexului frumos (ce expresie tâmpit-sexistă, anyway), sunt înlocuite cu imagini ale unor bărbaţi, prezentaţi ca obiecte ale dorinţei şi instrumente de marketing. Până la urmă, ca în orice comedie, lucrurile se termină cumva cu bine. Damien ajunge să o iubească pe Alexandra, scriitoarea masculinizată (apropo, arată incredibil de sexy în cămăşile bărbăteşti, cu tot cu figura ei "plată"), care ajunge să se umanizeze prin relaţionarea cu Damien. Pentru că şi acest vânător etern ajunge să priceapă că şi femeile au suflet, minte şi aşa mai departe. A classic, veţi zice. Cu toate astea, e interesant cum regizoarea Éléonore Pourriat transpune ideea diferenţelor într-un univers paralel, în care lucrurile aparent pe dos ajung să reprezinte normalitatea. Totul este o chestiune de perspectivă. Atunci normalitatea poate fi contestată, în funcţie de unghiul din care îl priveşti. Cum ar fi să trăim într-o lume în care să ajungem să ne respectăm unii pe alţii, indiferent de sex?


Cu ideea asta în cap, sar la următoarea comedie, tot franţuzească. Pericolul consumerismului în acest context devine doar o chestiune de timp. Nothing to Hide, deci, sau Le jeu (varianta franceză a cunoscutului Perfetti sconosciuti care are deja şase remake-uri în ţări diferite în doar doi ani). Aici lucrurile par mai serioase. Adică tot comedie, dar uşor tragică. Totul începe cu o ştire despre o eclipsă totală de lună. (Mai apoi aflu că eclipsa bătea şi la uşa mea. Urma o eclipsă totală de lună, chiar în noaptea următoare.) Revin: personaje tipic pariziene (oare în Franţa nu se întâmplă nimic în afara capitalei?), femei superbe şi foarte subţiri (cum se pot menţine aşa la cât vin şi brânză consumă?). Totul începe în momentul în care gazda cinei (o psihoterapeută superbă pe la 40 de ani, îmbrăcată elegant şi cu stil) propune un joc bizar, bazat pe ideea de a nu ascunde nimic între parteneri. Jocul propus vine evident dintr-o frustrare personală legată de teama de a nu fi înşelată de soţul ei care pare reticent la propunerea de a renunţa la parolă la telefon. Într-un final, acceptă aparent cu toţii jocul, unii şi de teama de a nu da de bănuit. Între timp, eclipsa avansează simbolistic si cu cât umbra e mai acaparantă, cu atât lucrurile par să scape de sub control. Pentru că, desigur, toţi au secrete. Se dovedeşte chiar că doamna psy are o legătură cu unul dintre prietenii soţului ei. Dar nu povestesc mai multe pentru că e păcat să stric plăcerea descoperirii individuale. Ideea din final (atât ţin să menţionez) este legată de existenţa lumilor paralele. Şi eu şi tu ne-am întrebat: Cum ar fi fost dacă? Iată un film pentru noi.


Ce-mi place mai nou la filmele franţuzeşti este că tratează destul de natural fenomenul imigraţiei. Mai toţi actorii au trăsături exotice. Majoritatea par să fie de origini arabe, africane, etc. Încetul cu încetul, scena filmului internaţional devine tot mai colorată, mai diversă, mai puţin monopolizată de câteva naţiuni privilegiate. Lucrurile se schimbă, la fel ca în această comedie aparent haioasă.

Şi pentru că seara nu era gata iar mintea nu era golită de propriile măcinături obsesionale, mă uit repede pe notificările de Facebook. Cine are o problemă cu reţelele de socializare, are o problemă cu sine. Pentru că nu te obligă nimeni să dai toată ziua scroll. Că e tentant, daaaa. Dar şi îngheţata e tentantă, şi mall-urile, şi alcoolul şi ţigările şi drogurile. Ai înţeles ideea. Deci văd o notificare legată de un eveniment care se întâmpla lângă mine. Şi era teatru. De garaj. Super. Iubesc Auăleu-ul. Fără ei Timişoara, care şi aşa se târăşte prin propria iluzie a unei posibile capitale culturale, ar fi pustie. Şi nu mai zic că Scârţ-ul este peste parc de mine. E terapeutic sa merg acolo din când în când. Parcă scap de acest sindrom al unui orăşel de provincie, dominat de clădiri care apar peste noapte, de Lidl-uri şi Mega whatever-uri. Pentru că trăim acest consumerism post-modernist în plină eră a confuziei mondiale. Nu că ar fi fost altfel în trecut. Care trecut, de fapt? Şi al cui, unde, când?

Mă rog. Trebuia să mă mai plâng de ceva. Şi acest ceva îmi aminteşte de lucrul în corporaţie. Pentru că nu întâmplător piesa se numeşte Mens Sana in Corporatist sano. Şi din umorul lor frumos şi dur, rezonez cel mai tare cu scena toaletei: "La budă mă simt budist. Ştii ce zic? Acolo aveam timp de meditaţie şi puteam fi eu, fără să mă judece nimeni şi fără să-I judec pe alţii." Da, nu e rău că dintre toţi cei din public eram printre puţinii care luni nu erau obligaţi să fie la o oră fixă la "job". Ce privilegiu. Aproape uitasem. Uitasem să fiu măcar un pic recunoscătoare pentru ce am deja. Blocată în aşa zisele ghinioane de început de an, uitasem să uit de mine.


Apropo, n-am pomenit de ultimul film pe care l-am vizionat în timp ce mă pregăteam de teatru. Este un film spaniol, Toc Toc, fix despre manii. Mania de a fi prea preocupat de sine, par example. Şi la final, după o serie întreagă de aventuri desfăşurate într-o singură încăpere, în care fiecare trebuia să se confrunte cu propriul Obsesional Compulsive Disorder, ajung să-şi dea seama că sunt capabili de a ieşi din obsesie în momentul în care fiecare uită de sine şi încearcă să-i ajute pe ceilalţi. Fain, fain. Mi-a plăcut ideea. Pe lângă faptul că e o comedie chiar drăguţă. Nu la fel de dramatică ca cele franţuzeşti, dar destul de finuţ-psihologică.


Cam cu asta am rămas dintr-o sâmbătă petrecută acasă. Aproape nici nu mai ştiam cum era să nu fiu mereu pe drumuri. Fuga de sine se măsoară şi în cât de des fugi la munte, cât de des pleci din oraş, cât de puţin mai ştim să ne şi plictisim.

Cu fiecare respiraţie, luna devine mai puternică. Nu o vedeam că era după o ceaţă de-o tăiai cu cuţitul. Dar o simţeam. Şi în acea simţire se comasa întreaga tensiune a ultimului an. Care acum explodase. Şi din acea explozie au început să apară ghioceii. De zăpadă. De după partea întunecată a lunii. Je ne suis pas une famme facile. Vraiment...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer