Povestiri din garaj, deci, scrisă şi publicată recent de un sârb timişorean, destul de premiat, pe numele său Goran Mrakić. Cu acel c cu căciuliţă, pe care numai sârbii îl au. Stau să mă gândesc un pic câţi colegi sârbi am avut în clasă. Vreo patru. Şi nicicare nu fuseseră pe la Belgrad. Toţi veneau din Banatul sârbesc. Pentru că aşa era Timişoara: un mix-remix cultural. Destul de fain, când te uiţi de departe.
Din unghiul meu din apartamentul burghez din Bălcescu văd acest Banat urban. Pe coperta galben cu negru (o combinaţie de culori perfectă pentru a-ţi aminti de acele benzi folosite la construcţii şi a-ţi aminti că pe acolo nu se trece) scrie: un remix timişorean punk al vieţii dinainte şi după '89. Nici nu ştiu de ce m-am băgat în lectura asta. Numai eu ştiu cât am vrut să fug de Timişoara asta în care cuvântul plictisitor stătea atârnat deasupra oricărei gherete. Ce clădiri de "mică Vienă"? În afară de cele colorate şi renovate din Unirii, restul se scurg ca nişte castele de nisip. Deci de ce vreau să mă întorc la poveşti din alea sinistre şi acre pre şi post decembriste? Poate că perioada aia e o umbră în istoria personală. Una de care am vrut cu tupeu să scap într-un tur ireal al lumii. Încă mă întreb dacă aş fi făcut asta dacă acasă aş fi dus o viaţă interesantă. Şi ce naiba să fie interesant într-un orăşel în care s-au întâmplat într-o sută de ani două evenimente: primul bec aprins pe străzi într-un oraş european şi începutul nebulos al unei băi de sânge din care a scăpat cine a putut?
La un ochi aruncat pe balcon, privind aceeaşi macara atârnând ameninţător deja de doi ani deasupra blocului, simt cum începe şi în capul meu să se deruleze o povestire dintr-un garaj emoţional. Poate nu chiar punk. Mai mult în ritm de Bach. Ceva mecanic, exact, dar care să te doară până în măduva oaselor. Ca să simţi că trăieşti. Ritmic, constant, maşinal. Şi când mă gândesc că era cât pe ce să-mi vând pianina cea medaliată cu argint la Paris în 1900. Jesus... Şi acum când mă uit la ea, cum stă desfăcută ea acolo, cu mecanismul la vedere, mă ia panica. Era cât pe ce să dau cu piciorul la tot trecutul care îmi scuza lipsa de prezenţă în realitatea pragmatică a lucrurilor. Aş fi rămas cu totul descoperită, într-un oraş care îşi pierde rând pe rând sensul de a fi.
E frig şi umed afară. Mă întorc la povestirile din garaj. Fiecare cuvânt e visceral. E vorba despre viaţa aia de care ştii, dar pe care ţi-e ruşine să o pui pe Zid. Acel vid existenţial, lipsit de revoltă sau de iniţiativă. E ceva de care nu ai energie nici să te plângi. Acel ceva care îţi confirmă micimea existenţei terestre. E ceva pe care te-aş sfătui să-l ţii bine ascuns. Chiar şi de tine însuţi. Pentru că în acel moment ai observa inutilitatea propriei respiraţii. Pfoai, în ce m-au băgat povestirile astea ale lui Goran! În minutele dinaintea orei de teorie muzicală, în care simţeam că aş prefera să se tragă un glonţ prin zidurile Liceului de Muzică care să mă nimerească. Nu în cap, ci undeva în umăr, că să devin un fel de martiră locală. Şi ca să nu mai pot face solfegii niciodată. Holul rece, privirile înlemnite ale colegilor şi un doi iremediabil. Nota doi. Nici nu ştiam că există. Nici nu ştiam că se poate da aşa ceva. De după pianina întunecată, mă uitam la fereastra care dădea către curtea interioară. Acest penitenciar al copilăriei mele. Dacă treceam şi peste ora asta, eram tare. Aveam să mă plimb cântând până acasă unde, dacă îmi făceam toate temele, mă puteam uita la Captain Planet. Nimic punk în poveştile mele. Poate un pic de Nevermind, trecând pe lângă staţia Cluj, zona cu nici un fel de parfum în ea. Nici un Love Kurt Cobain pe pereţi, nici un Fuck the system scuipat cu spray. Nimic. În afară de un mamut arhitectonic care se vedea din partea cealaltă a oraşului, Spitalul Judeţean, nu era nimic de consemnat în zona mea. Hai, poate Casa Tineretului, care arată same same but different şi acum: o piatră stalinistă cu pretenţii corbusiene. Doar mozaicul din interior o ridică la rangul de vintage-communist-cool, în contrast cu Profi-ul şi OMV-ul care lucesc în zare. Bunăstare iluzorie şi consumerism vs sărăcie comunistă. Nu-mi dau seama care e mai nasoală.
Şi întorcându-mi din nou privirea către geam, mă uit tâmp la statuia lui Buddha cumpărată de la Jysk, pe care la fel de bine puteam să o cumpăr din Hornbach, Dedeman sau Lidl. Probabil e un pic fumat să ai statui cu Isus pe acasă, că na, faza cu bibelourile a trecut demult. Buddhist kitsch.
Probabil ceva se pierduse pe drum. Undeva între Piaţa Maria şi Bălcescu. Acolo mai rămăseseră frânturi de existenţă. Părea că în acel spaţiu dintre spaţii, lumea încă trăieşte pentru ceva. Dar trecând zilnic peste dalele tot mai afundate în mocirlă pe străduţele istorice, cumpărate de nişte baştani cu bani, îmi dau seama că şi zona asta va muri încetul cu încetul. Clădiri întregi, oricât ar fi fost ele de habsburgice, stau acum pe punctul de a se dărâma fix la tine în cap. Cra, cra, cra... Drept în gura ta. Mai punk de atât de se poate. Să te târăşti la propriu prin mlaştina asta (fără glumă, Timişoara a fost construită pe o mlaştină).
Şi totuşi acolo, într-un demisol, avem un loc special. Acolo este Underground-ul nostru spiritual. Cu statui budiste, beţigaşe parfumate, saltele de Yoga şi boluri tibetane. Tot tacâmul ultra-spiritual. Acolo, din când în când, se întâmplă ceva. Ceva care îmi aminteşte de o memorie colectivă şi de un sens în sine. Pentru că nu trebuie să se întâmple nimic interesant. Mă întind pe saltea şi mă uit în tavan. Închid ochii cu calm. Am o oră să mă plictisesc de moarte. Lux. Şi gata.