Înapoi la volan, înapoi în cursa dimineţii, ca-n Conquest of Paradise a lui Vangelis, ne dăm peste cap să găsim un loc de parcare, căutând o binecuvântare. Un înger! Şi iată-l: tocmai iese din faţa grădiniţei. Îi trimit în gând o floare. Şi fac un salt înalt, după care o iau pe vânătoarea de troli în braţe şi o teleportez prin uşa cu girafe. E 08:30. Paris s'reveille. Îmi revin la prezenţa cotidiană. Filmul cu Parisul s-a terminat demult. Ce n'est pas une vie facile. Apăs butonul, ascult Cultural-ul: printre concerte şi filme, morţi de gripă, politică de monştri şi Brexit-uri dezordonate, îmi fac loc printre alte roţi infernale. Trec liniile de tramvai ca un corp cosmic teleghidat şi opresc brusc în singurul loc liber.
Gata. Cobor în spaţiul de linişte. Trag tare aer intercostal şi mă aşez pe un nor de puf. Timpul se opreşte. Aprind un beţigaş parfumat şi o lumânare. Ud portocalul şi aştept să vină lumea. Soarele trece printre gratii şi, de după maşinile parcate, privesc parcul. Cât va mai fi şi parcul ăsta. În rest, au tăiat tot ce s-a putut. Şi simt cum îmi bubuie inima. Oraşul ăsta cade şi iar cade: tot mai prost îmbrăcat, mai necizelat, mai chel de copaci, mai traumatizat de lipsa de planuri urbane făcute cu cap. Presimt un colaps inevitabil. Trecând prin faţa clădirii în care îşi cântă Filarmonica Banatul suspinul muzical, mă apucă un sentiment de profundă ruşine. Un bazar turcesc arată mai puţin kitschos decât clădirea fostului cinema Capitol. Şi este peste drum de Primărie. Ce Capitală Culturală Europeană se poate prezenta cu un asemenea spaţiu pentru Filarmonică? Avansez şi trec mai departe. Centrul e plin de gherete sinistre. O aglomerare de terase aşezate fără noimă. Un fel de Mall în aer liber. Dar nici aerul nu e liber. E îmbâcsit până la refuz de emisii de gaze. Corporate invasion. Aici şi acum. Până la Operă mai sunt două minute. Mă trezesc într-un fel de WC central pentru porumbei. Copiii se joacă cu şobolanii aerului, ca şi cum ar fi fost nişte papagali exotici. Părinţii par încântaţi, ca şi cum n-ar fi citi în viaţa lor o ştire medicală. Biet trib urban. Îmi arunc privirea. Sper să găsesc altceva. Ce? Un Starbucks fix lângă Operă şi un McDonald's de partea opusă. Săraca Mica Vienă şi biet oraş revoluţionar. Sortit declinului cultural şi intelectual, te-ai pierdut în propria glorie revoluţionară.
Şi privind salcâmii ciopârţiţi în spatele clădirii unde a fost şcolită cam toată gaşca mea din liceu, mă apucă iar toţi dracii. Când toată planeta asta urlă, când aerul începe să se vândă ca apa, la pet-uri, noi ne punem să mai tăiem nişte copaci ca să facem loc maşinilor mai mari şi tot mai mari. Mă loveşte frica de viitor. O palmă după ceafă. Mă trezesc.
Atunci fug iar de acasă. Tot acolo, spre singurătatea verticalelor de altădată. La staţia meteo, tot mai vintage, acolo unde domneşte un pisoi peste coclauri, musai să fie pace. Urcăm în linişte, soarele răsare. Dar cum ieşim din pădure, distracţia e în toi: snowmobile, oameni cu echipamente sofisticate, elicoptere. Un fel de Disneyland montan. Dacă încerci să urci, dai de lume. Dacă cobori, dai de frasu'. Dar măcar în căldare e linişte. În sfârşit linişte. Uitându-mă la băieţii din gheaţă, adorm liniştită la soare. Mă trezesc cu vârfurile albastre pe retină şi un vuiet de muzică din vale. De nicăieri apare un schior. Nu spune nimic. Îşi dă jos mantia de zburător şi se pune să urce. "Cu puterea lui Merlin, lumina o invoc." Ne luăm după el. Pentru noi nu e aşa uşoară ieşirea la lumină. Pe partea nordică se face frig. Strâng din dinţi şi mă focusez mai cu sârg. Meditaţie dinamică. Cam aşa se numea tehnica asta. Acum totul e o tehnică. Chiar şi această ieşire din căldare. Reuşim să găsim drumul către soare. Triburile indigene salută puterea sa vindecătoare. Kia kaha.
La cabana unde ne-am lăsat una, alta, dau de o urmă de umanitate. O cafea şi o răchie, un biscuite şi un hohot de râs, pornit din burta de Ganesh a cabanierului. There is hope. Zăpada luceşte tot mai tare, luna plină apare printre ramuri. Ce-mi doreşti tu mie, dulce Românie? Îţi doresc să nu mai cobori în jos, vorba de Guerilla. Dar coborârea este inevitabilă. Trăgând la sânul pădurii materne, se activează iubirea. Fără ea, viaţa dispare. Cu puterea lui Merlin, îi vom alunga pe dragoni din păduri şi-i vom închide în oraşe suprapopulate. Piei odată eră industrială!
Întoarcerea e inevitabilă. Haosul îşi reia cursul firesc. Maşini parcate unele peste altele, cărări blocate, priviri hipnotizate, într-un oraş tot mai fără suflet. Welcome monkey mind.
Dimineaţa se arată cu soare. În drum spre pâinea cea de toate zilele, mi se aduce cea mai senzuală declaraţie de dragoste: Aş vrea să facem împreună o simfonie de râsete, ca să-ţi aud respiraţia frumoasă. Şi uite aşa, simţind cum trece prin mine un curent de sute de Waţi, rămân cu privirea aţintită asupra băieţelului cu autism şi după mama sa. Poezia e ultima ta şansă. Şi Prathyahara. Retrăgându-mă în gânduri şi în ultimul parc încă viu, cu macaraua deasupra capetelor noastre, văd cum apune soarele.
Noapte bună, România, oriunde te-ai afla!
