Cu atât mai mult, aştept cu sufletul la gură să văd despre ce poate fi vorba în acest film pseudo-documentar. Încă de dimineaţă, mă pregătesc să văd "o capodoperă". În timp ce-i prepar şcolarului în pregătire ceva care să semene a mic dejun, aud de cel puţin două ori în decurs de jumătate de oră ceva despre acest film premiat la a 68-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin 2018. Îmi amintesc că-mi şi luasem bilet online, cu câteva zile înainte. 15 lei pentru o premieră în Aula Magna a Universităţii de Vest poate nu era de ratat. Orice se întâmplă în Timişoara "la Vest", ar trebui sa fie arty şi hype, aşa că mă organizez să nu ratez filmul. Şi iată-mă, întoarsă de la această proiecţie, amintindu-mi de o discuţie în stil caragielean cu un coleg de la filosofie: "A înnebunit lumea cu diversitatea de genuri. Ştiai că sunt 120 de genuri acum? A fi doar transsexual e deja depăşit. A şi fost o glumă în parlamentul german, cu un politician începându-şi discursul prin a menţiona - Dragă doamnă, dragă domnule, dragă androgin, dragă transsexual, etc, etc, până când, după zece minute de înşiruiri, publicul a înţeles că era vorba de un sarcasm."
Dragii de noi, atât de afundaţi în lipsa de valori, de identităţi şi de repere spirituale, morale, sexuale, am început să ne căutăm atât de profund în bizarerii experienţiale, încât riscăm un mare paradox al alegerii, acela de anihilare conştientă. Când nu mai ştii ce să alegi, primeşti orice, iei orice ţi se dă, doar, doar vei scăpa de anxietatea responsabilităţii. Până unde merge toleranţa şi corectitudinea politică? Până la furie. Furie neexprimată. Menţionez că nici nu n-am vizionat în întregime documentarul despre "politicile corpului", orice ar însemna asta în termeni de Public Relations. Unele scene am simţit că nu merită să-mi rămână pe retină. Ştiu atâtea poveşti de groază din cluburile berlineze, mai ales cele din care par extrase cadrele cu pricina, încât simt cum mă cuprind fire reci pe şira spinării, ca un şarpe de gheaţă care vrea să mă îmbrăţişeze. Old school Manu, ştiu. Nu-s eu foarte curajoasă. De aceea îmi şi feresc privirea când scenele devin "dubioase". Ce mi-e clar e că nu aş încerca niciodată să calc într-un club berlinez de sado-maso. Îmi amintesc că o prietenă a fost şi mi-a povestit că tot ce a simţit a fost compasiune pentru oamenii de acolo: "Păreau atât de trişti, ca şi cum ar fi pierdut ceva sau pe cineva..."
Până la urmă suntem cu toţii prinşi în nişte şabloane sociale şi culturale. Dar oare cum ar fi fără aceste norme? Pentru că uite ce imaginaţie avem noi, oamenii, mai ales când aparent avem "de toate". Şi totuşi, după cum zicea şi regizoarea, Adina Pintilie, filmul trebuie văzut de mai multe ori ca să-l pricepi. Nu neapărat mai bine. Dar să pricepi ceva. Adică măcar să treci de faza în care sunt eu acum. De perplexitate transcendentală. Dar spun ce simt aici şi acum, imediat după vizionare, nu după cugetare. Deci, deocamdată, mi s-a părut uşor forţat, uşor ridicol, uşor artistic, uşor bolnav. Dar poate e prima impresie. Dacă mă răzgândesc, revin cu un review. Dar da, barierele dintre noi şi ceilalţi, furia asta reprimată, negarea umbrei şi cordoanele ombilicale netăiate, sunt eterne subiecte. Subiecte de documentar? Asta n-am prea înţeles-o. Nu prea am văzut partea documentară. Despre ce fel de "research" era vorba? Documentar despre stereotipii ale intimităţii? Cuvântul ăsta pare fad şi mult prea inocent după film. Chiar mă gândeam că un stereotip sigur mi-a venit în cap: "Numai în Germania pot avea oamenii trăiri de acest gen." Probabil că dacă în trailer s-ar fi menţionat ceva de genul: "Un film controversat, despre politicile corpului, cu scene explicite de sado-masochism", m-aş fi gândit de două ori înainte să merg să văd Touch me not. Şi probabil aş fi fost un pic mai pregătită. Dar poate asta a şi fost ideea. Să nu fi pregătit. Să te laşi şocat.
Dar sună atât de pueril ce spun aici. Pare că nu am priceput nimic din filmul ăsta. Poate psihoterapeuţii vor avea o altă părere. Aplec deci urechea: "Filmul ăsta mi s-a părut atât de uman, de empatic. Mi-a plăcut fantastic coloana sonoră, mi-au plăcut imaginile, ideea. Totuşi, a fost un pic forţată introducerea regizoarei în cadru. Partea aia n-am înţeles-o prea tare. Poate ca să accentueze privirea din mai multe unghiuri. Dar da, e clar că societatea vestică şi-a pierdut din energia vitală şi are nevoie de mult mai multe artificii pentru a-şi accepta intimitatea. Cât despre noi, societatea est-europeană, noi clar avem de lucru cu prejudecăţile legate de handicap şi ce înseamnă să fii diferit ca aspect fizic. În această idee, de compasiune, de înţelegere şi acceptare a diferenţelor dintre noi, cred că filmul a fost grozav."
Dar eu, ca o băbuţă Tai Chi, presimt această bănuială cum că societatea vestică a găsit un fel de scuză şi pentru asta, pentru psihopatie. Şi mai presimt şi snobismul unei anumite pături sociale. Ei, toleranţii absoluţi, care beau şampanie din cupe de cristal. Judecând fără milă, i-aş cataloga, deşi ştiu că nu se face: hipsteri high-class. Well, well, dear Watson. Pare că ai tot dreptul să-ţi exprimi nebunia. Şi asta trebuie acceptat social, trebuie înţeles şi chiar apreciat ca fiind diferit. Noah, aşa-i când vii din provincie. Nu pricepi ce naiba fac ăia la Berlin. Precis ştiu ei mai multe decât tine. Că aşa se zice, că tot ce-i bun vine din Germania. Chiar şi Haribo, care macht Kinder froh. Păi nu, nu mai cred asta. E clar că Vestul a luat-o un pic razna. De ce să ne tot ascundem după deget?
Şi totuşi, am avut ce digera după experienţa asta. Acum, după două zile de la vizionare, îmi vine în minte discursul "omului fără păr", acel personaj cu ochi translucizi, parcă aterizat de pe o altă planetă. E vorba despre momentul de revelaţie, de după mai multe sesiuni de contact vizual şi tactil cu unul dintre personajele cu handicap sever din grupul de meditaţie. În acel moment, omul cu ochi translucizi începe să vorbească despre zidul din interiorul lui. Acel zid clădit nu din teama de ce ar putea pătrunde din afară, ci mai degrabă de ce ar putea ieşi către exterior. Ideea asta m-a sensibilizat şi mi-a readus atenţia către film. Da, furia vine din interior. Şi ea poate face ravagii. Mai ales dacă e refulată generaţie după generaţie. Pare un fel de clişeu vest-european, acest mit al furiei pierdute. De aici şi toate acele scene sado-masochiste, care nu ştiu ce sens au avut pentru publicul din sală. În afară de şoc şi posibilă groază. Deşi o prietenă mai veche şi cu mai multe vizionări la activ îmi spune că lumea e tot mai amatoare de astfel de scene. Lumea îşi doreşte acest tip de şoc şi probabil o transmutare a pornografiei în artă. Poate că de aici până la a ni se părea că ar trebui să acceptăm chestii şi mai tari, mai e un pas. Deşi, culmea, pentru generaţia noastră, fix lucrurile simple şi ritmurile lente sunt cele mai bulversante. Nici un moment de plictiseală. Atunci ajungem aici. La căutări cât mai bizare, la substanţe tot mai tari şi la senzaţii distopice.
Altfel, nu ştiu ce să zic despre acel cordon ombilical care trebuie tăiat pentru a te elibera. "Mi s-a părut că filmul e un fel de jurnal al regizoarei", spune o prietenă filosof practicant. Şi aşa să şi rămână, deşi, repet, intervenţiile ei în cadru de multe ori îmi pare că nu-şi aveau rostul. Dar fiind viziunea ei, cine poate contesta alegerea asta? Şi încetul cu încetul, aştept să se încheie odată filmul. Aştept să văd eliberarea de un corp care nu pricepe atingerea, care nu-şi poate admite îmbătrânirea, şi câte şi mai câte. Şi din nou acea imagine a zidului Berlinului: Mother do you think they'll drop the bomb? Şi iată, căderea zidului este un dans al trupului gol, complet acceptat.
Şi brusc îmi fuge mintea la italianul de la mica măcelărie din Piaţa Iosefin. Am voie, după atâta şoc vizual, nu? Fantastic cum tăia el, felie cu felie, inima unui cal, cu o răbdare de călugăr Zen. Privirea lui era clară, precizia lui nu avea nimic bolnăvicios într-însa. Un om dintr-o bucată, făcându-şi treaba cu pricepere. Senzual? Nu. Doar frumos, estetic, curat. Pentru că nu-ţi trebuie toate artificiile pământului deasupra cerului ca să poţi admira Steaua Nordului. Fain cu acceptarea asta. E foarte frumos, creştin, budist şi hindus chiar, să vrei să-i iubeşti pe toţi, necondiţionat. Şi totuşi... Există filtru. Ai libertatea de alegere. Unii poate nu o au. Şi e uşor să zici că fiecare cu Karma lui. "Your body is your temple. Praise it." Sună a Instagram shot, nu? Nu mai mult decât documentarul care a câştigat Oscarul 2019: Free Solo, cu Alex Honnold, celebrul căţărător care a reuşit pentru prima oară în istoria acestui "sport" dement să urce El Capitan. Acum îmi amintesc replica regizorului Jimmy Chin (pare că e la modă acum ca regizorul să apară în cadru): "When you try to find your limit, you will end up finally finding it." Şi fraza asta era legată de încercarea căţărătorului de a urca fără nimic în afară de papuci şi săculeţul de magneziu cel mai dificil traseu din Yosemite Park şi din lume. Ce lumi diferite, ce publicuri opuse: cel american şi cel german-berlinez.
Bun. Cred că m-am exprimat destul. Şi ca să dorm liniştită, să uit un pic de măcinătura aceea emoţională şi vizuală, mă pun să mă uit la ceva lejer: scena Biggus Dickus din Life of Brian. Tot Monty Python, săracii: "Your father was a w(R)oman?" Cam asta. Always look on the bright side of life...
Apropo, din aprilie 2019, Life of Brian revine în cinema, după 40 de ani. Cum şi în ce formulă? Sunt maxim de curioasă.