Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Timişoara (extraterestră, în pijama)


Manu Anghelescu

08.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Plin de femei:
pe scenă, pe străzi, în politică, în management
Free play,
alergând cu zmei,
peste flori de tei
.

Săptămâna trecută a început bizar. Cu un concert al lui Tudor Gheorghe. Eram cu bunică-mea la braţ, trecând pe lângă florile cărnoase şi roz căzând dintr-un copac plin de magnolii. Dar şi magnoliile astea aparţin unui clan. Peste marmura copyright Versailles, cădeau petalele alea încă autentice, de oraş dat pe mâna baştanilor. Dar mă fac că nu contează. E prea fain afară. Şi, în plus, o scot pe bunică-mea la concert. Nu mă laud că merg la Tudor Gheorghe pe Facebook. This is so uncool.


Şi trecând pe lângă trista dar machiata clădire a Filarmonicii, văd o doamnă cu tocuri cum pică din picioare. Alte două o ridică speriate. Căzuta abia şchioapătă. Să-ţi rişti viaţa purtând tocurile alea mortale. Nu-i pentru toată lumea chestiunea asta. Eu n-am tocuri. Bunică-mea, da. Şi-i plac. De la ei nu o mai doare nici spatele. Pe mine da. Îmi port fusta cu motive florale, cusute manual, ca pe o mantie. În spatele ei, mă ascund cu tact. Numai eu ştiu ce nasol mi-a picat cafeaua de la prânz. A treia despărţire are o doză mare de ridicol. E ca şi cum ai fi picat de câteva ori preselecţia la un concurs de tinere talente. A patra oară te gândeşti mai bine dacă să te mai bagi. Şi privind la al treilea bilet de îmbarcare, îmi pun costumul pragmatic. Încerc să-l vând la intrare. Nu apare nimeni, deci merg direct la casă. Apare un domn a cărui soţie intrase cu ambele bilete. Nu-i nimic. Ia altul. Am eu unul. Cei de la casă se fac că nu aud. Am eu unul şi ridic tonul. A, nu avem rest să vă dăm de la 200. Cum să n-ai rest în ditamai sertarul? Mă răstesc la casier. Avea el alte învârteli. Mă fac mai înaltă, îmi pun nişte tocuri imaginare şi mă pregătesc să-i dau cu poşeta în cap. Atunci se face lumină. Uite restul. Ia biletul. Atâta mai puteam face pentru a răscumpăra un vis spulberat. O tranzacţie cu Revolut-ul şi o filmare, un Whatsup şi o emoţie grafică. Cam asta a fost.

Să înceapă concertul. Stăm la loja cea antică, bunică-mea în faţă, eu în spatele ei. Ştiu un pic piesele. Şi simt ceva emoţie. Până îmi dau lacrimile cu totul. Ce patetic. Ce puţin şocant. Ce banal. Misogin sau nu, bătrânesc sau doar poetic, plec cu un sentiment de stagnare stabilă. Ca şi gumele alea de mestecat Turbo, cu un gust oribil de benzină aromată, dar foarte familiară. Ceva cald, vechi, cu miros de mucegai, dar care nu te deranjează, ci îţi aduce aminte de copilărie.

Apolodor nu era explorator, ci cantador
Cânta cu spor, în tehnicolor
Şi mai simţea că se ducea
La antipod, cu tot cu drod
Acolo unde era doar norod
.

Şi trec zilele, si trec nopţile. Şi văd cum e să nu iasă lucrurile cum vreau eu. Şi văd cum iese lupoaica din mine şi-mi vine să-mi sfâşii prada. Da, recunosc. Am început să citesc şi eu cartea asta, Femei care aleargă cu lupii, dacă tot mi-o recomandă toate prietenele. Şi poate nu-i aşa de rău să devin sadică ca să-mi apăr haita.

En fin, ajung miercuri seara la o piesă de teatru la chinuitul Teatru German de Stat din Timişoara. Pentru că aşa e regula la noi: tot ce are potenţial, trebuie sugrumat. Şi văzându-le pe acele femei superbe pe scenă, fiecare cu povestea ei despre un oraş când chinuit de Revoluţie, când exaltat de propria strălucire iluzorie, simt cum ceva se trezeşte în mine. O revelaţie. Pare că noi, gagicile, cum prindem un pic de tupeu, musai să fim puse la punct. Şi într-un fel, poate ne şi dorim asta. Dar cumva nici măcar asta nu mai are cine să o facă. Pentru că voi, ei, sexul opus, şi-a pierdut forţa vitală. Ne lăsaţi să devenim tot mai puternice, tot mai fiare. Şi vom ajunge să ne coalizăm în aşa măsură încât să vă putem elimina. Guys, out!


O fetiţă cu fundiţă
Se ducea la grădiniţă
Şi pe coada ei scria
Ieşi afară
Dum-nea-ta!


Dar nu despre asta era vorba în Jurnal de România, Timişoara. Era doar ce mi-a trecut mie prin cap, în timp ce priveam un act atât de simplu: o povestire la microfon a unor actriţe care îşi istorisesc propria viaţă. Acea viaţă din spatele cortinei, cu frici, cu idei, cu păreri proprii, cu vise, unele spulberate. Ele, la fel ca mine, la fel ca tine, la fel ca ei. All I ever wanted, all I ever needed is here, in my arms... Şi urmează aplauze. Multe şi admirative. Sunteţi fantastice, doamnelor!


Şi aventura urbană continuă. Pentru că trebuie să-i dăm o şansă viitoarei capitale culturale. La distanţă de o săptămână, tot la teatru, de data asta de păpuşi, mă loveşte o nouă poveste dramatică. Un pic mai contemporană. Poveste cu un extraterestru care îi vizitează pe cei trei copii a căror mamă e plecată la lucru în Italia. Nu ştiu ce au înţeles copiii mai mici prezenţi în sală, dar ce e clar e că la un moment dat era o linişte asurzitoare în sală. Toată lumea, şi adulţii şi copiii erau total conectaţi la povestea aceasta, la realitatea de acum, a societăţii noastre, în plin capitalism de data asta. Cu jucării de care nu avem nevoie, cu absenţe care ne traumatizează pe viaţă, cu ecrane care ne mutilează conştiinţa şi tot aşa. Un extraterestru cu trei ochi şi leduri în culori, cu ochi şi braţe de Shiva, mai multe scene pentru marionete, de la foarte mici, la foarte mari, costume inedite şi pijamale de cosmonauţi. Povestea asta a celor trei copii lăsaţi în grija bunicii şi a părinţilor plecaţi în Italia "s-a lăsat cu muci" (copyright Vio).


Observ această combinaţie între tehnologie, concepte de fizică cuantică, termeni din metafizica mentalo-galatică-psihotropică, care le sunt servite copiilor care sunt luaţi de ştiutori. Aceşti copii ai timpurilor noastre sunt conectaţi la marele "trei dublu W" (din animaţia Jack şi figurinele fermecate), la Whatsup, lumi virtuale, nu se mai joacă cu pluşuri şi au noţiuni avansate despre jocurile online. Pe ei nu-i mai atingi cu poveşti cu zâne şi cavaleri. Aşa că mi se pare important ca tot mai mult să învăţăm să vorbim pe limbajul lor, de minţi conectate la acest mare şi atotştiutor Web. Dar povestea extraterestrului în pijama este profund umană. Este despre lipsa mamei, lipsa afecţiunii parentale, înlocuirea acestei apropieri şi griji umane cu "jucării pe care nu le-am deschis de la Crăciun". O experienţă a sărăciei, a unui sistem în care cei săraci "trebuie să le pregătească supa altor copii, cu bani". Nu degeaba cel mai intens şi plângăcios moment pentru părinţi mai ales, a fost scena în mare fetiţa cea mică, Manuela, îi cere extraterestrului să petreacă un minut cu mama ei aflată la lucru în Italia. Extraterestrul îi spune "nu ştiu dacă e bine, dar dacă tu îţi doreşti atât de mult..." Şi aparent nu e bine deloc. Mama Manuelei "le serveşte supă" unor fetiţe italience din Torino, le pune la somn, le cântă în româneşte, în loc să fie acasă, cu proprii copii. Mda. Un moment aspru, în care nici nu ştii pe cine să dai vina: pe capitalism, pe comunism, pe lăcomia oamenilor, pe sărăcie, pe sistemul românesc, pe cel european, pe cel italian, pe omenire în general? Dar salut cu multă admiraţie această iniţiativă a Teatrului Merlin. O piesă pentru copii, cu mesaj puternic, un manifest pentru întoarcerea acasă a părinţilor plecaţi în străinătate, un manifest împotriva abandonului. Un mesaj dur, împachetat într-un spectacol de teatru de păpuşi. Excelent, Merlin. Extra-terestric!

Şi plecăm noi gândite, noi mamele care am rămas acasă. Şi copiilor le este foame. Iar în razele soarelui de Iosefin, într-o duminică cu teatru de păpuşi, ne reluăm fiecare locul în marea tribune intergalactică. Aşteptăm, ca nişte spectatori fideli să vizionăm următoarea reprezentaţie: propria existenţă. Plus o pizza şi nişte papanaşi cu ciocolată. Asta ca că ne reamintim cât suntem de privilegiate.

Bine-ai venit astenie
Bye nostalgie
Primăvara asta
nu-i decât o co-py-eeeee


Va continua
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer