Dacă simt ceva pe lângă curgerea nasului şi nedormitul de o săptămână, este o stare de letargie mentală. Şi că mă simt confortabil cu asta. Oricând mă pot lăsa în coardă. Cineva ştie mai bine şi cu acel cineva mă simt în siguranţă. Din ciclul: celălalt e mai învăţat şi mă poate scoate din orice situaţie nasoală, înţeleg cum m-am obişnuit să nu mai gândesc în termeni de supravieţuire. Te urci pe un val şi te laşi dus de el. Ce poate fi mai Dao decât asta? Şi totuşi.
Două weekenduri la rând am lucrat cu oameni. Nu că în rest nu fac asta. Doar că nu la intensitatea de acum. Pentru unii am fost ghid, pentru alţii elev în clasa pregătitoare. Privesc în ochii lor şi observ ca un laser pe retină dorinţa de a fi văzuţi. Mă uit în propriul ochi al minţii şi simt nevoia de a fi protejată. Ca să pot avea grijă de ei, şi de mine trebuie să aibă grijă cineva sau ceva. Nu sunt acel cartesian brain in a vat. Nici o şansă. Doar că în situaţiile astea, în care eşti încă în traseu, te prinde noaptea şi trebuie să te legi în coardă cu nodul ăla de care nu eşti super sigur, se activează în tine o fărâmă de creier amorţit. Ceva moştenit de prin peşteri, îşi aduce aminte de nişte instincte atrofiate. Atunci îmi dau seama nu că trăiesc, ci că ar trebui să fac ceva cu viaţa mea. Ceva cu sens, ceva măreţ. Dar mai întâi să cobor de aici. Cum era nodul ăla? Bineînţeles că double check cu Zen Master. Că na, pentru unii e mai uşor să rămână elevi pe viaţă. Şi poate nici nu stau aşa de rău cu asta. Măcar mi-am mai domolit dorinţa asta de a face pe deşteapta. Dar când o văd în oglinda altora, râd în sinea mea şi îmi zic: uite, eram exact ca ei. Vorbeam mult şi aiurea, credeam că ştiu chestii pe care nu le stăpâneam. Şi uite cum îmi dau seama cât noroc am avut eu în viaţa asta. Poate era chiar fain să fi avut şi ceva ştiinţă. Dar vorba filosofică a românului: "Tot îi bine că m-am descurcat şi aşa".
Şi cum ziceam, lucrând cu oamenii, din ambele perspective, observ la fiecare o nevoie fundamentală de a fi priceput şi acceptat. Pe lângă efortul de a nu ne vedea umbrele lui Jung, pe lângă teama de a fi văzuţi aşa cum nu vrem să ne arătăm, există o dorinţă imensă de recunoaştere. Călcând pe cărarea de deasupra unui verde crud de primăvară udă şi virgină, în liniştea unei meditaţii dinamice, oprindu-ne pentru a închide ochii şi a ne observa observând aerul, din exterior, de pe altă stâncă, ai zice că am luat-o razna cu toţii. Pentru că iată acest paradox în plină desfăşurare: dorinţa de a opri gândul, cot la cot cu necesitatea de a-ţi activa gândirea critică. Şi uitându-mă în sus la norii care se ridicau deasupra stâncilor de o senzualitate ireală, simt cum sensul începe să planeze deasupra mea. No need for a higher purpose.
Mă uit la coardă, aud o colegă de curs cum se panichează, văd cum tendinţa minţii de a evada într-un cadru sigur se activează instantaneu. La naiba cu ceilalţi. Aici scapă cine poate. Doar că ceilalţi musai să mă salveze pe mine. Din orice situaţie. Eu sunt cel ce trebuie protejat. Sunt vital pentru planeta asta. Voi, cu toţii, aveţi datoria sacră de a mă scoate pe mine din mlaştina personală. Data viitoare am să vă dau o bomboană.
Ieşind din mitul peşterii şi din propriul dor de normalitate, de stabilitate şi de o baie caldă, dau de prima terasă. Oamenii de acolo par rupţi din altă poveste. Prinşi în ecranele telefoanelor, devin nişte statui dacice, transparente.
Capsat şi cu capac
Cobori la deal ca pe un val
Şi iar te urci, dar n-ai habar
Că mintea ta e doar un vat
A la prochaine fois.