Am mai văzut afişe cu Timişoara Street Food Carnival (thecarnival.ro) prin oraş şi cu Morcheeba cap de afiş, dar nu m-am oprit nici o dată să mă uit mai atent, tocmai pentru că mi-am făcut un plan clar să nu mai ies zilele astea. Şi totuşi am ajuns din nou la Muzeul Satului, acolo unde se desfăşura încă o manifestare a capitalismului în forma ei râvnită şi apreciată de o societate care încă nu s-a săturat de suprasaturaţie. Mâncarea e street food, în timp ce concertele devin un pretext de a ţine lumea într-o stare de consum perpetuu. Dar nu arăta rău deloc. Acolo, în pădurea de lângă un oraş sufocat de propria respiraţie, părea linişte. După ploile din ultimele zile, Pădurea Verde era o carte poştală cu rezervaţii amazoniene. Cred că nu am mai văzut-o aşa. Era Zona lui Tarkovsky, cu toate splendorile sale post industriale. O bulă de timp, într-un Eden pentru copii cuminţi, dar pofticioşi. Aşa că am rămas. Odată puşi banii pe cardul festivalului, pierzi şi noţiunea consumului, aşa că treci foarte uşor de la o gheretă la alta, fără să mai ai grija contului. Asta până a doua zi, când îţi trece prin cap să vezi cam cât ai spart. Mă şi întreb câteodată de ce am avea nevoie atât de puternic să ieşim din propriul adevăr. În timp ce ţara arde, ne pieptănăm liniştiţi pletele ondulate.
Şi în acea stare de euforie generală, îl aud deodată pe Tudor Chirilă la scena principală. Vorbea de corupţia din biserici, de mers la vot pe 26 mai 2019, de schimbat ceva în ţara asta până când nu va trebui să ne cărăm cu toţii din ea. Nu am mai ascultat Vama Veche de când lumea şi nu aveam de gând să stau la concert, dar m-am oprit din pălăvrăgeala de rutină cu cele o sută de cunoştinţe pe care le întâlneam la tot pasul şi l-am ascultat pe omul ăsta. Am simţit ca un pumnal cu laser mesajul lui. Da, măi. Nu-i de bine. Şi simţeam că distracţia asta continuă din ultimele zile avea un aer bizar. Summit-ul de la Sibiu, cu a sa alură somptuoasă, de Uniune Europeană care pozează în "ştim ce facem", la protestele de la Iaşi contra unui PSD tot mai penibil, dezastrele ecologice şi vremea ciudată, plus eu şi mintea mea tot mai bulversată de trăiri personale şi meta-personale. Eram ca într-un fractal care se lăbărţa la infinit. Era bine unde eram? Ar fi trebuit să fac altceva, cu altcineva, altcândva? Şi când mă ia valul ăsta al opţiunilor nemanifestate, ca acei copii nenăscuţi pe care probabil că îi regreţi la un moment dat, mă opresc şi îmi refuz gândul ăsta. Sunt exact acolo unde sunt şi fac exact ce trebuie să fac. Mă conving singură că e bine ca să nu fie rău. Bun şi aşa. Rămân cu ceva din ieşirea asta. Plus un buritto vegan.
Îmi iau frontala, încalec aceeaşi Chaienne bătrână de 20 de ani şi mă pun pe lungul drum către casă. Mai văd eu dacă mă întorc şi a doua zi. Îmi amintesc că la 11 dimineaţa aveam a doua zi o tură de tras cu arcul. Tot la Pădurea Verde, doar că pe partea cealaltă a carnavalului. E uimitor câte ai de făcut neieşind din oraş. Uitasem asta. Şi mă întorc un pic la Banchetul lui Platon şi la Eros-ul adulat acolo, plus câteva cadre din The Dawn Wall pe Netflix. Trebuia să merg şi la Festivalul Filmului Francez, dar iată că am ajuns şi cu turma acolo unde era mai uşor de distrat. Parcă mă ia un pic jena legat de fărâma asta de gând, dar îmi trece repede şi adorm buştean. În starea de veghe îmi revin imaginile din film: un căţărător fără un deget care încearcă ani de zile, lună după lună un traseu aproape imposibil în Yosemite. Câteodată n-ai cum să te întrebi de ce fac oamenii ceea ce fac. Hai că pe noi, cei cu mâncatul şi cu băutul la concerte îi mai pricepi, că-i uşor să faci asta şi te poţi şi convinge că-i bine pentru tine din când în când că na, viaţa-i stresantă şi ai nevoie de relaxare. Dar pe ăştia cu peretele lor imens, cu zeci de căderi şi repetări ale aceluiaşi traseu, cu atârnat zile în şir într-un cort suspendat la nu ştiu câte zeci de metri deasupra pădurii, pe ăştia poate nu-i pricepi chiar imediat. Până când dai şi tu de un zid existenţial, şi te pui să-l freci ca să nu o iei razna. Chiar şi aşa, fără un deget pe care tot tu singur ţi l-ai tăiat dintr-o greşeală absurdă.
May you live interesting times. Asta şi făceam. Trăiam vremuri interesante, încercam de toate, că să mă opresc la un moment dat din toate şi să mă focusez pe ceva cu sens. Doar că tentaţia dispersiei e mare. De aceea mă şi trezesc sâmbătă dimineaţa la tras cu arcul, de parcă de asta mai aveam nevoie. Am zis, hai să o încerc şi pe asta, mai ales că-mi place mult de oamenii care organizează turele astea. Şi nu-mi venea să cred ce bine se pricepeau şi la asta. E despre focus mental, plus forţă comasată şi eliberată, despre a ţinti undeva prestabilit şi poate despre a-ţi trece peste o durere în cot. În plus era atât de linişte acolo, în pădurea în care cu o noapte înainte băteau basul şi cu toba mare. Contrastul e cheia. Ai nevoie de asta. Şi poate şi înveţi să apreciezi mai mult momentele astea de verde după ploaie, de tras cu arcul şi focusat pe o ţintă după o noapte de distracţie. Mă pregătesc de război pe timp de pace. Si vis pacem, para bellum. Aproape că încep să mă bucur de zilele ploioase. Mă forţează să stau naibii acasă şi să mai citesc ceva.
Nu era însă cazul zilei de duminică, când era deja programată o ieşire cu caiacele în Delta Nerei. Şi delta asta nici măcar nu e la noi, e la sârbi. Aşa că pune-te iar pe maşină, târăşte copii adormiţi pe banchetele din spate, treci graniţa, aşteaptă dimineaţa şi să se potolească vântul, convinge-i pe copii că are sens asta şi aşa mai departe. Prima chestie pe care am simţit-o cumva visceral după ce am trecut graniţa la sârbi a fost liniştea. O linişte a timpului care s-a oprit. O linişte asurzitoare, la polul opus al avansului tehnologic şi al nebuniei consumismului. Imediat după graniţă timpul a stat în loc şi am intrat într-o suspensie atemporală după Moraviţa. Până la Dunăre treceam peste dealuri cu vii şi păduri stufoase. Orăşelele şi satele, chiar dacă modeste, erau curate. Oamenii rămăseseră gospodari. Americanii nu i-au nenorocit chiar aşa de tare. S-au prins că trebuie să-şi facă propria ordine acolo, într-un haos politic. Şi pare că au reuşit. Nu dai peste mall-uri şi supermarket-uri la tot pasul, nu ai şapte benzi de autostradă şi nu circulă tirurile cu viteză de navă spaţială prin sate. Măi, da de ce n-am mai fost noi la sârbi de ceva vreme? Uite ce frumos e. Ce linişte şi ce calm.
Ajungem şi la Dunăre, trecem şi în caiace, penetrăm o superbă Deltă a Nerei în care natura părea neatinsă. Mă simt ca într-un documentar iar copiii ca într-un joc pe tabletă. Nici măcar nu putem asocia asta cu realitatea. Nu mai avem noţiunea naturii ca bază de la care pornim. Norma e acum virtualul. Realitatea seamănă cu un joc, nu invers. Very interesting times. Şi deodată ne ia un mic curent. Ne trezim instant, după ce ne-am holbat la o borască ţestoasă zece minute. Şi momentul ăla de coordonare şi concentrare m-a adus înapoi într-un prezent continuu. Nu, nu eram în nici un spectacol în timp real. Bear Grylls e o glumă proastă. Ceilalţi o iau pe Dunărea cu valuri şi cu vânt. Noi ne retragem cu copii. Fusese exact cât să ne fie bine. Ne întoarcem pe malul cu maci şi irişi, copiii aleargă desculţi pe dig, în timp ce soarele iese de după norii spulberaţi. Ai nevoie de atât de puţin ca să-ţi fie un pic bine.
Şi ne întoarcem la debarcader. Mâncăm regeşte la jumătate de preţ faţă de viitoarea capitală culturală unde pică tencuiala de pe clădiri. Aici se fumează în restaurante şi baruri. Cum ziceam, timpul se oprise aici, ca într-o nuvelă fantastică. Uşa de la restaurantul cu picturi de Klimt se deschide în mod repetat de la vânt. Aşa mai iese fumul dinăuntru. Intenţionat o mai las un pic deschisă, după care o închid. Şi iar se deschide. Şi iar o închid. Asta e puterea lui Tao. Bine că acum mă pricep.
Dar nu mă ţine mult ideea asta, pentru că tot la Carnival m-am trezit, imediat cum am ajuns în oraş. Cântau Nouvelle Vague şi Morcheeba în seara asta. Nu puteam să ratez. De la Tao la Banchet. Iar şi iar. Văd ceva lume la scenă. Printre zecile de tarabe cu tot felul de mâncăruri de stradă, starea de opulenţă aparentă persistă. Îmi amintesc când am fost prima oară la Londra, după o tură în Nepal. Nu ştiam cu ce să mă identific. Am rămas într-un club cu lume îmbrăcată ca pe vremea lui Oscar Wilde aproape toată noaptea, uimită de cum se distrau oamenii ăia. Când am văzut-o pe scenă pe Morcheeba, cu jobenul negru supradimensionat pe un cap de negresă londoneză, cu o rochie roşie cu şnururi à la anii '20, cu un fel de neopren mulat cu paiete negre dedesubt, mi-am zis: uau, exact aşa arătau şi petrecăreţii londonezi din acea seară, noapte, dimineaţă. Nu sunt convinsă că nu era un club de travesti. Dar oricum ar fi fost, starea aceea de senzualitate finuţă, a unor oameni rafinaţi, puşi pe o distracţie chic mi-a rămas pe retină. Ce departe şi de prost gust părea Brexit-ul atunci. Mă întorc cu privirea la negresa cea senzuală şi cu braţe puternice. În forţa ei părea atât de feminină. Plus vocea aceea superbă, pe care nu ai cum să o confunzi. Ştiam cu toţii piesele oldies but goldies, vorba ei, dar cel mai mult mi-a plăcut o piesa din '96, cu un iz psihedelic şi sound experimental. Pentru prima dată pricep altceva din piesa devenită deja un statement, Enjoy the ride:
"And the night that you got locked in
Was the time to decide
Stop chasing shadows, just enjoy the ride"
Pfiu, da. Am ajuns şi acolo. La încheiat tranzacţii cu fantomele trecutului şi cu iluziile prezentului. Cam ştim ce avem de făcut în continuare. Ne vedem pe 26 mai.
