Aşa că mă trezesc pe autostradă, cu aceeaşi aroganţă mobilă 4x4 de care nu am reuşit să mă scap. Vremea e frumoasă, muntele şi nuntaşii ne aşteaptă, când deodată de aude un poc şi gata. Motorul moare, ca într-un Stabat Mater dat pe fast forward, pe un fundal vizual de bandă desenată. Văd un fir ieşit din maşină. Exact ca-n desene. Mă fac că nu reacţionez. Şi creierul meu părea să fi intrat într-un saving mode de nu mai reuşeam să mă stresez cu nimic. Şi tot norocul ăsta ascuns: tractarea a fost drăguţă, cu un nenea de treabă, pe drum s-a oprit un româno-elveţian să vadă dacă nu avem nevoie de ceva şi aşa mai departe. Îmbrăcată elegant, într-o fusta neagră cu motive şvăbeşti, lângă maşina muribundă, părea că mergem la o înmormântare, nu la o nuntă. Ne dăm înghesuiţi cu maşina de tractare, ascultăm hip-hop şi ne distrăm prosteşte de poveste, tot pe banii mei. Nu că nu mă aşteptam să mă coste din nou toată povestea asta. Dar puteam amâna pentru o săptămână starea aceea de insatisfacţie existenţială pe care mi-o dă maşina asta.
Într-un final provizoriu, ajungem la cel mai bun service auto din oraş, mutăm prăjiturile şi torturile în cealaltă maşină, salutăm omul cu tractatul şi o pornim din nou la drum. Adrenalina e multă, aşa că lăsăm Google Maps să ne ducă oriunde. De aceea şi facem un ocol estetic şi feeric de o oră. Aterizăm la destinaţie la limită. Pierdusem şi cununia civilă şi aperitivele, dar măcar eram prezenţi. Cine ştie cu ce, că numai cu mintea nu eram acolo. Băgăm o lingură de supă şi deodată dăm şi de bine. Atunci se trezeşte şi durerea de cap, care amorţise şi ea de la şoc. Eram într-o simbioză perfectă cu durerea asta. Parcă eram (din nou!) în ceva nuvelă fantastică. Logic nu înţelegeam nimic şi nici nu aveam chef să mai povestesc cu lumea. Istoria maşinii cu ghinion devenise aberantă. Ascult jazz-ul din fundal. La aşa nuntă să te tot duci: mireasa are flori în păr, nuntaşii sunt montaniarzi şi bikeri, studenţi la design şi geografie. Eram cu musca pe căciulă. Ceasul ne ticăia în cap (unele chestii e bine să rămână la locul lor, în timp şi spaţiu). Nu avem vreme să înfulecăm nici aperitivele, nici supa, că ne trezim la realitatea cea reală: musai să facem cale întoarsă către casă. Acuşa începe a tura a doua de distracţii: făcut bagaje în toiul nopţii, luat busul închiriat şi pornit către Grecia. Oare cât mai durează stilul ăsta absurd de viaţă?
Cu ploaia în urechi şi cu inima strânsă (cât naiba mă mai poate costa şi reparaţia aia?!), mă pun fără nici un chef să-mi îndes papucii de căţărat, hamul şi buclele în rucsacul de o săptămână. Începe să fulgere şi să tune. Mă pun să stau în cap. Sigur îmi revin. Şi cu semnele cum rămâne? Poate că ar trebui să renunţ acum. Nimic nu arată cum că ar trebui să merg. Şi totuşi, nu mai pot da înapoi. Aşa că mă urc în bus şi încerc să dorm cât pot de mult, chinuit, pe o parte, cu capul dat pe spate. Urmau 17 ore de stat pe scaun şi aşteptat. Spre dimineaţă ne vine cheful de cântat, aşa că ne punem pe căutat lyrics şi ne distrăm dubios de tare. Energia urcă, busul pluteşte şi ne credem într-o călătorie intergalactică. Probabil şi într-un drum către Marte am face la fel, ca să ne mai treacă timpul. Doar că acolo am privi vidul şi stelele, praful stelar şi găurile negre. Mă întorc cu privirea către afară. Nu, nu eram către Marte. Treceam doar de Macedonia, adică Republica Macedoniei de Nord sau cum se numeşte acum. Pentru că aşa-i în Balcani: nimic nu se schimbă, doar numele statelor şi preţurile. Închid din nou ochii şi plec un pic mai departe cu gândul. Ce se întâmplă cu perioada asta de nu găsesc sens nici în lucrurile care ştiam că-mi plac? Şi iar mă loveşte durerea de cap care mă obligă să trec printr-un nou portal. Odată cu a nu ştiu câta aţipire, mă pun să şi citesc numărul 4 al revistei Iocan, revistă românească de proză scurtă. Ca într-un leagăn, răsfoiesc prima povestioară scrisă de un anume Tudor. Instantaneu sunt băgată într-o atmosferă industrială, tot la mare, dar la noi. Acolo unde pare că sinistrul post-comunist va dăinui o veşnicie. Personaje groteşti şi fragile, copii post-atomici şi deviaţii comportamentale, de generaţii cu creiere spulberate. Nu ştiu dacă aveam nevoie chiar de starea asta. Trec mai departe, la o povestioară de Ana Lupu, arhitectă şi ea din câte citesc. Bun. Altă atmosferă aici, din altă pătură socială: Bucureştii cei hype, cu personaje artsy şi aşa mai departe. O poveste semi amoroasă, se pare. Până când limbajul începe să deraieze tot mai tare, către expresii dubioase privirii mele. Finalul e haios, cu tot cu limbajul de mahala. Zâmbesc uşor. Trebuie sa fie eliberator să poţi scrie aşa. Şi, de fapt, cine mai are chef de epitete şi povestiri înduioşătoare, mai ales când realitatea e alta? De fapt, despre asta şi era vorba în scurta povestire: despre un tip care vorbeşte intelectualizat, voalat, un Don Juan contemporan, dar care nu poate pune în acţiune mai nimic din ceea ce zice. Posibil să fie vorba despre o dramă contemporană: imposibilitatea de a obţine cele mai de bază lucruri într-o lume hiper stimulată. Dar fiecare cu realitatea lui. Cobor din nou pleoapele, cu greutate şi fără chef. Îmi amintesc că nu aveam nevoie de bulca asta, dar poate mă ajută să uit de chestiile presante de acasă. Şi ăsta-i un stil de viaţă: să tot fugi de maturitate.
Şi iată, o săptămâna de timp oprit, într-un cadru cu mânăstiri şi stânci roşii, ca în Solaris, cu băbuţe îmbrăcate în negru şi ceremonii ortodoxe la miez de noapte, cu miez de pâine dulce, cu lămâi rupte din lemontree, cu portocale şi măsline, cu pietre în apă, corzi şi bucle de escaladă. Mă obişnuiesc repede cu paranteza asta existenţială. Desigur că-ţi vine să-ţi faci bagajele şi să te muţi pe malul mării, aşteptând cu serenitate şi înţelepciune să treacă şi asta. Dar ştii bine că e doar o buclă. Cu Groundation Chant în cap (piesă dintr-un trip vechi, din nişte călătorii foarte hippy) şi acelaşi Banchet a lui Platon, privesc toată imensitatea aceea de oraş, de după coloanele Parthenonului. A sărăcit Atena, faţă de ultima oară când am văzut-o. Încă relaxată, dar modestă. La intrarea în Parthenon nu poţi plăti cu cardul, de exemplu. Dar nu pare să le pese lor prea mult de asta. Copiii Atenei sunt tot acolo, poate mai puţin interesaţi de filosofie, dar cu un zâmbet înţelept pe buze. Şi asta o să treacă.
Şi aşa ajung acasă, după un drum chinuitor şi nopţi albe aliniate, ştiind că mă aşteaptă o săptămână de frecat staţiile de tramvai şi plătit mecanici. Aterizez deci direct în secţia de votare. Dau de prieteni şi vecini, ajut cu adus de apă şi un zâmbet obosit, dar larg. E faină speranţa. Văd: oameni politicoşi unii cu alţii, militând în tăcere pentru un strop de normalitate. Respect!
There shall come a day, when we shall all be free
and see the beauty, in your heart, in your heart
and from a far I can see the trumpet call
