Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La un moment dat în capitala culturală


Manu Anghelescu

10.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Mă trezesc zilele astea că mă revoltă oraşul ăsta de Vest ne-sălbatic. Nu clădirile nisipoase, nu pistele de biciclete parcă trasate în joacă de un copil mic, nu kitsch-ul scump şi nejustificat din unele parcuri, nu senzaţia de bazar şi lipsă de coerenţă arhitectonică. Cu astea te obişnuieşti, vrând-nevrând. Dar cu lipsa de activism, cu lipsa de concept şi perspectivă din acţiunile culturale, cu trântit evenimente din inerţie şi făcut lucruri la plezneală, cu asta nu vrei să te familiarizezi. Adică nu într-un oraş revoluţionar, cu pretenţii de capitală culturală.

Concret. În acest weekend se desfăşurau mai multe festivaluri în aer liber în Timişoara, toate cu logo-uri şi titluri frumoase, plus intrarea liberă: La un moment dat în parc şi Festivalul Artelor. Dacă tot n-avem nimic comparabil cu TIFF-ul sau cu Untold-ul în Timişoara, măcar câteva festivaluri mai mici de dat attending să ai. Şi bineînţeles că susţin cu ce pot aceste iniţiative. Atâta timp cât ai parte de chestii de făcut în aer liber, cu lume care creează lucruri handmade, cu muzică live sau mai puţin live, e ok să te implici dacă ai cu ce. Aşa că am fost chemată să susţin o sesiune de yoga în parc. Am mai făcut-o de atâtea ori, cu drag, aşa că nu mi-am pus probleme legat de această perspectivă. Trebuia să rămân în oraş, deci un mic efort tot trebuia să depun. Glumesc. Numai ce ziceam că aveam nevoie de o pauză de la ieşit. Era bine şi acasă, mai ales după musonul continuu care parcă nu se mai termina şi care mă pregătea din nou de India. Pica bine, deci îmi fac planul în acest sens. Când, după un scroll obosit de joi după-masa, dau de o postare din cadrul unuia dintre evenimente. Nu numai că era scris destul de pueril, ca şi cum toţi participanţii am fi fost uşor spălaţi pe creier, dar şi făcea direct trimitere la finanţarea şi susţinerea din partea unei firme care poluează la greu oraşul (cuvântul a susţine asociat acestor evenimente în contextul în care vii cu banul şi vrei promovare nu-l înţeleg conceptual). Erau mai multe elemente evidente în acea postare, care te făceau să vrei să reacţionezi instantaneu (nu că nu ne-am obişnuit să facem un salt mortal în exprimare, mai ales în realitatea de social media). Dar ca să revin, ce nu era în regulă la această postare erau câteva elemente care puteau încinge spiritele rapid: imaginea unei anvelope pe fundalul unui poster care te chema la un weekend relaxat într-un parc cu copaci bătrâni. Evident că lumea a reacţionat. Ziceam că nu suntem noi foarte activişti aici în Timişoara, dar măcar în media social şi virtuală avem gura mare. Aşa că am sărit câţiva cum că aşa ceva nu se face, că dacă tot e să se ia bani de la firmele astea care poluează în draci oraşul, măcar să se facă mai puţin evident, ca să nu pară că şi noi, cei implicaţi în ateliere, îi susţinem la rândul nostru. Cumva, să nu se înţeleagă că ne promovăm reciproc: ei cu izul de cauciuc ars în zilele de duminică dimineaţa şi noi cu o yoga în parc, de exemplu.

Fiind şi membră într-un grup numit Vreau aer curat în Timişoara, a cărui siglă face aluzie directă la fabrica respectivă şi susţinătoare (sic!), mi-am zis că nu se poate să nu mă exprim public, aşa că mi-am permis un comment în care le spuneam organizatorilor că înţeleg nevoia de finanţare pentru DJ (scumpă muzica electro, nu glumă), doar că nu doresc să promovez poluarea din oraş. Şi cam atât. Nu am dat cu parul, mai ales că înaintea mea mai fuseseră zeci de comentarii, mult mai dure la adresa organizatorilor. Asta e, mi-am zis. Cumva vor remedia ei situaţia, deşi simţeam un gol în stomac. Deci chiar nici un fel de principii să nu avem în oraşul ăsta? Pentru că uite, chiar şi oamenii ăştia, care vor să facă ceva drăguţ, îşi dau cu firma în cap.


Doar că de la a-ţi exprima opinia în public, până la a fi tras la răspundere pentru asta din partea organizatorilor, mi se părea o cale lungă. Dar, iată, posibilă. Aşa că nu durează nici zece minute şi primesc un mesaj privat din partea fetei care organiza partea de PR. Din profil părea că ştie cu ce se mănâncă Comunicarea şi Marketingul. Din practică m-am prins imediat. Ştim cu toţii că atunci când intri în panică reacţionezi impulsiv şi ofensiv, deci e mai bine să nu iei decizii. Teoria e frumoasă şi romantică. În practică dăm cu tunete şi cu fulgere. Doar că atunci când joci rolul unei interfeţe e bine să laşi propriile sentimente deoparte şi să te apuci de aplicat idei diplomatice. Nu a fost cazul în mica noastră povestioară despre susţinători şi finanţatori de festivaluri în parc. Drept urmare postarea a fost ştearsă, cu toate comentariile şi cu toate reacţiile. Cenzură, lipsă de tact şi de profesionalism? Nimic nou pentru urbea noastră călduţă şi adormită. Mă şi gândesc că acest cuvânt, activism, nici măcar nu-şi are locul în vocabularul nostru, din moment ce pur şi simplu ştergem reacţiile Agorei. Principial şi conceptual, numai ce am votat pentru asta. Şi totuşi, m-am gândit: măi, fetei i s-au spart oalele în cap. Hai să o sun şi să calmăm spiritele, să-i spun că situaţia se poate remedia. Am intrat în acea zonă de compasiune şi mi-am amintit că şi eu am păţit ceva de genul ăsta când s-a schimbat conducerea într-o mare companie timişoreană. Doar că numai autentic nu ţi se cere să fii în aceste situaţii, oricât ţi-ar fi de împotriva ta ceea ce simţi în acel moment. Aşa că am priceput. Ok, nu mai ţin yoga în parc, nici o problemă, dar hai să ne adunăm şi să vedem ce putem face. Doar că atunci când o iei personal, nu mai e nimic de remediat. E bebeluşul tău, ucis acolo, în faţa tuturor. Postarea ta a fost batjocorită şi odată cu ea ţi-ai ridicat în cap şi mica dar gălăgioasa comunitate de activişti de mediu din oraş. Se mai întâmplă, deci ce faci: ştergi postarea, schimbi yoghinii, te faci că nu s-a întâmplat nimic şi-ţi vezi de scene şi de muzică electro. Poate aşa se face mai nou în PR. Cine mai ştie? N-am mai lucrat de un an în domeniu.

Şi cu acest gust amar mi-am început weekendul în oraş (gustul amar venea şi de la o viroză luată recent, printre multele viroze pe care le culeg numai când stau mai mult de două săptămâni în oraş). Am fost mult mai atentă la tot ce se întâmplă. Mă gândeam la ce se gândeau oamenii din jurul meu. Aveau ei oare vreo viziune de perspectivă asupra propriei vieţi, asupra vieţii în general, sau îşi duceau existenţele aşteptând weekendurile cu distracţii mai mult sau mai puţin artistice , unul după altul, until the end, my friend? Pentru că acceptând tacit răul, devenim şi noi complici. Nici măcar nu e mare filosofie aici şi nu implică silogisme astronomice. Deşi nu pare, şi aici este vorba despre to be or not to be. Ori ne adunăm şi ne decidem ce vrem în Agora noastră, ori continuăm să ne plimbăm dintr-un colţ într-altul al oraşului şi să ne plângem: de cât de rău e aerul pe care îl digerăm şi care posibil să ne afecteze gândirea critică, de cât de previzibilă este comunitatea LGTB, de cât de prăfuit este Teatrul Naţional, chiar şi cu piese jucate în aer liber?


Bun. Se pare că am dat cu parul în scrierea asta. Păcat. Mi-aş fi dorit să fiu acum în parc, cu saltele şi lume zâmbitoare, cu copii alergând şi stropindu-se cu apă. Dar nu la umbra unui banner cu cauciucuri şi anvelope, trăgând în piept o Prana caniculară, cu infuzii de plastic ars.

Who controls the past now controls the future
Who controls the present now controls the past
Who controls the past now controls the future
Who controls the present now?
Now testify

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer