Într-un echilibru fragil dar clar conturat, mă uit către rucsacul negru cu o floare atârnată de capac. Posibil să fie printre ultimele călătorii către acest departe de care e probabil să mă fi săturat după ani de zile de hălăduit aiurea, chiar dacă din acest aiurea s-a clădit un întreg imperiu personal.
Am atâtea de spus după plimbarea de săptămâna trecută cu şapte fete, căutând stejarul cel bătrân. Înainte de Noaptea de Sânziene, urcam dealul înverzit şi culegeam flori de câmp, ca şi cum ar fi fost cel mai important lucru de făcut pe Pământ. Intrasem cu greu într-un rallentando care mă scosese din minţi în primele ore de linişte progresivă. E frumos cu noi şi cu oameni care încearcă să reclădească acel ritm sacru, de reintegrare într-o viaţă a satului alternativ. De la grija cu care respiri un aer calm, de fân proaspăt cosit, până la evitarea tentaţiei conexiunilor, ritmul cardiac din satele din zona Sibiului îmi dau fiori. Oare cum aş rezista acolo, făcându-mi un scop din a ciopli un lemn şi din a plivi nişte buruieni? Îmi trecea prin cap întrebarea dacă mai era posibilă această reintegrare în viaţa unui sat aproape uitat şi cu ce scop. Pare important să fim atenţi la semne. Şi nu de metafizic îmi ardea mie.
Timpul devine concret în oscilaţia dinte caniculă şi furtună, între vuietul citadin şi liniştea satului părăsit. Contrastul e aproape dureros când mă întind pe o saltea de tip tatami în casa sibiencei unde stăm în prima noapte. E chinuitor în primele minute, după care adorm buştean. Mă trezesc printre simboluri dacice, case din chirpici şi lipsă de semnal, într-un invers cronologic cu meta-sens. Cu greu mă desprind de ecranul telefonului care când stoarce de energie, când dă semnale de levitaţie. E clar ca lumina zilei: unele lucruri devin indispensabile. Chiar şi la stejar, într-o căutare a ritmului pădurii, căutăm să ne facem poze cu telefonul, ca nu cumva să uităm cum a fost acolo. Chiar şi aşa, la umbra unui fum, mă calmez total. Toată civilizaţia, cu al ei plastic mortal, pare o aberaţie. Cu un buchet mare de sânziene în plasa de bumbac, alături de nişte zâne şuete, îmbrăcate în in şi voal, mă las în voia momentului: ascult ritmul unei tobe şi foşnetul unei frunze. Presiunea ceasului mă împinge din nou în agitaţie. E călduţ acolo, în pântecul haosului. Nu contează cât de uman e ritmul de acasă şi cât de exasperante notificările din telefon, atâta timp cât te-ai obişnuit cu ele. Nu mai ştii ce să faci cu liniştea pentru că te scoate din minţi.
Cu noaptea în cap, în drumul către casă, după un Festival de teatru la Sibiu, pe lângă care trecusem razant, îmi amintesc că mai am de plecat o dată. Şi fix în acest moment, înainte să o luăm din nou către India, mă ia dorul de liniştea de la Şomartin. Lucrurile erau clare acolo, cu acea cruce din sânziene agăţată de poarta unor oameni cu care am împărţit şi plecări şi întoarceri. Şi parcă nu mai am chef de plecat departe, de îmbarcări şi avioane, de vorbit cu lume nouă şi trăit altceva decât ce pare liniar. Poate şi călătorului i se mai acreşte de plecat.
Era bine ieri, în prima seară răcoroasă de după caniculă, privind un ecran imens la Cinematograful de vară, tot nerestaurat, cu aceleaşi scaune din plastic, dar cu lume cunoscută şi plină. Se întâmplă Festivalul Filmului de Umor organizat de Institutul Cultural Francez şi povestea se petrece tot la sat, doar că undeva în sudul Franţei. Film prezentat şi la TIFF, Raoul Taburin este despre un vânzător de biciclete care nu a reuşit niciodată să meargă cu bicicleta, adică nu a reuşit niciodată să-şi ţină echilibrul pe o bicicletă. Doar că nimeni nu ştie asta, toţi sătenii crezându-l o legendă vie datorită unui looping neintenţionat, făcut din teama de a se face de ruşine în faţa colegilor. Norocul lui Raoul este că aterizează într-un lac şi deci nu păţeşte nimic. Cu atât mai greu pentru Dumnezeul din Le tout nouveau testament (jucat de acelaşi actor care îl joacă şi pe Raoul) care este nevoit să ascundă acea presupusă ruşine până la momentul adevărului. Tragic-comic până la dramatic, pelicula îmi aduce aminte de toate momentele când aş fi preferat să vină un potop mortal în loc să spun un adevăr dureros, să mă urc pe o scenă cu un pian sau să recunosc că mi-am făcut de cap la un chef monstru.
Poate nu e nimic fantastic în povestea asta, tocmai pentru că pare banală până la refuz: oameni normali, într-un sătuc din sudul Franţei, cu probleme dintre cele mai comune. Văzute din exterior, toate poveştile par banale. Ce mai poate fi nou sub soare? Şi totuşi, fiecare cu drama lui interioară şi cu secretele lui de neacceptat. De sine, de celălalt, de mica societate din care face parte. Şi cu imaginea lui Raoul în cap (e foarte, foarte greu să nu ţi-l aminteşti pe Benoit Poelvoorde odată ce l-ai văzut în Le tout nouveau testament), mă întorc către casă cu toate gândurile interzise cărându-se după mine, ca şi bicicleta pe care Raoul nu a reuşit să o stăpânească niciodată, dar care l-a ajutat să repare sute de alte biciclete pentru alţii. Şi iată cum, din dependenţa de imagine, ne riscăm cu totul existenţa, aruncându-ne într-un hău transcendental (sau într-o biată prăpastie ca Raoul care nu reuşeşte să ia curba în viteza sa nebună, singura care îl lasă să-şi ţină echilibrul până la impact). Mă fac că nu rezonez cu ideea asta. Şi parcă aud roţile bicicletei invizibile care ne urmăreşte simbolistic pe noi toţi, cei care ţinem morţiş să ne păstrăm basma curată.
Şi mă întorc cu mintea la plecarea de mâine dimineaţă, cu check-in-uri şi check-out-uri şi schimbări dramatice de fus orar. Bicicleta o iau cu mine. Poate, poate, la un moment dat învăţ să mă dau pe ea fără să-mi rupt gâtul.
Salutări din tranziţie. Va urma.