Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mango season - India (I)


Manu Anghelescu

08.07.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iar India. De fiecare dată când ajung aici, îmi zic că e pentru ultima oară. Şi de data asta eram sigură că mă scot toate din minţi: haosul sonor, senzaţia că tocmai am scăpat de un accident rutier, impresia că toată lumea mă fraiereşte, aglomerările urbane cu claxonatul cel infernal, ritualurile religioase aberante şi kitschoase, cafeaua proastă şi mirosul de aer care a stat pe loc. Tot. Numai să ieşim din New Delhi ne ia trei ore. Şi nu oricum, pentru că ne dăm seama că avem de schimbat două maşini numai ca să ajungem de la aeroport la şoseaua principală, plus o alta care avea să ne ducă către nord.

La 40 de grade cât erau în Delhi când am aterizat noi, după o zi zburat şi somn chinuit, numai de aşteptat într-o parcare încinsă nu avea nimeni chef. Mă uitam la oamenii de lângă mine cu un sentiment de vină. Puteam să luăm un zbor intern, deşi insistasem cu luat microbuzul, care se dovedeşte a fi o maşinuţă cu suspensii fragile, care deci nu ne poate căra cu tot cu bagaje. Avem un pic de aşteptat. Iar problema cu răbdarea. Dar şi căldura extremă îţi spune să te calmezi.


Oricum n-ai multe de comentat. Mergem deci să căutăm un loc de cafea şi de fumat. Chiar lângă aeroport intrăm într-o cameră separată pe care scrie Smoking Area. Intrăm rapid, fără gânduri, într-un creier nedormit. Andrei îşi rulează o ţigară, avem AC, ne trântim pe podeaua curată şi încep poveşti despre Cuba, trabuce, negocieri la cafea şi rom. Deodată intră hotărât un domn local şi ne spune Welcome, your're our first guests here! Ne uităm uşor miraţi la el, cum că nu ştiam că e mai mult decât un loc de fumat, când domnul inginer de şantier ne spune că e foarte mândru de Smoking Area lui şi ne întreabă dacă ne place. Începem să dăm din cap a laudă şi să ne exprimăm (sau expirăm) bucuria de a respira un aer condiţionat, continuându-ne pufăitul obosit. După zece minute intră un alt domn, şi mai bine îmbrăcat. El este managerul de proiect şi la fel ne salută şi felicită că suntem inauguratorii acestui loc, acum aproape sfânt. Holy Smoking Area. Da, da, înapoi în India. Întotdeauna altfel decât mi-o aminteam.

Şi în timp ce stăm la pufăitul lui Andrei, îmi derulez în cap cursa Belgrad-Abu Dhabi, care poate fi băgată şi la ea la capitolul Întâmplări din ţara minunilor. Avionul decolase deci, eram în sfârşit pe drum şi mă bucuram modest, în ultimul rând din avion, de o aţipeală printre nori. Foarte curând mă trezeşte o fată frumoasă, clar însoţitoare de zbor, şi-mi spune că îi pare rău că mă trezeşte, dar că e pentru o cauză bună. Cu alte cuvinte, îmi propune să mă mut la business class pentru ca fata de lângă mine să stea cu prietenul ei. Mă uit la fata de lângă mine, mă uit la stewardesă şi e clar că nu face nimeni mişto de mine. Drăguţ. De când n-am mai trăit scene de film romantic, aproape pe pielea mea. Aşa că mulţumesc frumos, zâmbesc cu subînţeles către Julieta, mă iau cu identitatea din paşaport şi mă trântesc frumos pe un scaun care se lasă cu totul şi în care mă puteam simţi ca o mica prinţesă dacă aveam chef. Doar călătoream către Emiratele Arabe. Excelent. Le mulţumesc în gând îndrăgostiţilor, acum în ultimul rând al avionului, îmi pun un Spotify memetic şi îmi văd în continuare de începutul unei noi călătorii către departe. În timp ce nu scap de un Chardonay şi un prânz de cinci stele, însoţitoarea de bord îmi spune This has not happened before, şi-mi mai toarnă un pahar. Mă gândesc că e sârboaică şi sigur ne-am distra sârbeşte la o terasă pe malul Dunării, în Belgrad. Îmi surâde ideea şi cred că ştiu ce fac la întoarcere.


Cu imaginea asta în cap, mă întorc la povestea lui Andrei cu negocierile lui de lucru la o cafea cu rom în Cuba. N-ai zice că mergem într-un ashram în Rishikesh, ci mai degrabă la ceva festival de adolescenţi târzii. Tot am zis că ies din vibraţia asta. Poate nu chiar azi. Pentru că azi e mâine şi mâine e azi. Nu mai aveam reper temporal. Fusul orar îşi făcuse de cap. Când la tine e noapte, la mine e zi, şi tot aşa.

Mă uit la ceas când ajung în Abu Dhabi, un deşert imens, ca-n Dune, unde oraşele şi şoselele par făcute de nişte maşinării extraterestre. Privit de sus, Abu Dhabi pare un oraş imaginar. Şi poate nu am să ştiu niciodată dacă e real, luându-mă după atmosfera din acest gigantic silent airport, cu tot atâtea porţi către alte lumi câte magazine cu parfumuri arăbeşti şi cu tot atâtea săli de rugăciune către Allah, câte toalete. La o cafea ce costă cât o săptămână de mango lassi în Rishikesh, îmi arunc privirea către ecranele de deasupra pultului: Trump cu Kim împreună, un tată cu fiica înecaţi undeva între Mexic şi State, în timp ce pe alt ecran nişte albi învaţă să sară cu parapanta. Nu-i nimic că-i contradictoriu şi aberant. Nici noi nu suntem departe cu plimbările noastre prin India cea ex-spirituală. Da chiar mă gândesc că ar fi timpul să fie ultima oară. Hippie age over. Urmează deconstrucţia conceptelor afişate până acum, disecţia planului narativ, reinterpretarea poveştilor personale şi mers mai departe. Nu uităm, dar nici nu rămânem blocaţi în mitologii personale, dacă nu-şi mai au sensul în plan real. Sau cum facem?


Făcând un salt mental spaţialo-temporal, ajung să intru şi în Indian time. După un drum ca un bungee jumping şi o stare de nervi mascaţi, îmi trântesc rucsacul în cămăruţa unde aveam să stau pentru o lună, arunc alte haine pe mine şi mă pun să mă plimb de capul meu până pe malul Gangelui. Aveam atâtea poveşti de digerat, atâtea memorii de verificat şi atâta energie de calmat, încât îmi dau seama că şi claxonatul ăsta interminabil are efect calmant. Aşa că îmi reintru în ritm: ocolesc profesionist tot ce e de ocolit în materie de vacă sfântă, evit cât de natural orice rickshaw sau scuter, ignor cu tact privirile maimuţelor nesătule şi aproape alerg către ce îmi aminteam a fi Lax Manjula. Trecuseră aproape 15 ani de atunci, de la acea mitică prima oară. Ciudat să reintru în acel film, dat în reluare. După atâţia ani, parcă te şi jenezi că mai ai ce căuta pe străzile astea murdare, încercând să reînvii un miraj infantil al unei epoci mentale expirate. Nici ei nu mai par prea convinşi de ceea ce fac. E mult mai interesant ritualul de Instagram.

Aşa că mă întorc în cameră, dau drumul la ventilator şi încerc să nu mă enervez prea tare pe mine. Sigur şcoala asta are sensul ei. După o lună de stat departe de toate, sigur mă întorc măcar mai calmă, dacă nu mai deşteaptă. Şi stând în bucla mea uşor deprimată, cu Indian summer în urechi, deodată intră colega mea de cameră: Hi, let's stop the fan and go explore the monsoon. Chelo, chelo. Mango season on!

Şi nu mai spun că timpul micilor miracole cotidiene se resetează total. Asta e tot ce aveam. Să o facem cum trebuie, zic. Nothing to lose, nothing to gain in Indian time.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer