În ideea asta, am zăcut ieri cu o senzaţie febrilă. Uitasem cum e să nu poţi face nimic, nici măcar să stai ca lumea pe picioare. Trebuia bifată şi starea asta. În India n-ai cum să scapi, mai ales când nu te poţi abţine de la mâncat de la gheretele de pe stradă. Acceptând situaţia, mă întrebam dacă nu e chiar plăcut să nu ai altă alternativă decât să stai şi să aştepţi: corpul să se cureţe de impurităţi şi mintea de aşteptări. Atunci când ai mult timp de gândit şi realitatea devine stufoasă. O las deci să se decanteze, ca un vin bun. Am încredere că face ce trebuie şi nu mă mai panichez la gândul uşilor încuiate.
Apropo de asta, stăteam pe malul Gangelui, cu nişte street food fantastic (nu-i nici o surpriză că mai faci indigestie de la asta), alături de vacile care rumegau şi ele ceva, în timp ce aveam vreme de poveşti cu nişte prieteni de demult. Asta cu vremea poveştilor e acum ca niciodată. Pare că timpul abia aşteaptă o idee de întors pe toate părţile, o stare de supra analizat, un trecut de reintegrat, prin reprezentări de neînlocuit şi certitudini de digerat. Şi tot aşa. Till the end of time. Când, deodată, îmi dau seama că e târziu, că sunt ruptă de oboseală, că mă dor toate ligamentele şi că mai am încă o oră până la şcoală. Atunci uit de toată filosofia şi aproape mă enervez pe colegii care nu-şi mai amintesc exact locul cazării lor. Pierduţi pe străduţe înguste şi denivelate, îmi dau seama că nu mai am răbdare cu acest timp aleatoriu şi nici energie de poveşti neprevăzute. Era clar. India nu mai era pentru mine. Între timp reuşesc să mă stresez şi mai tare cu uşa de la şcoală, care la ora aceea era sigur încuiată. Doar că în India mai ai a doua şansă. Aşa că ne lăsăm purtaţi nişte oameni de treabă şi cu scootere. Deci ajung bine la ashram şi, bineînţeles, nici uşa nu e încuiată. Colegul bosniac care trăieşte de mic în Danemarca îmi spune: "See, Manu, you were worring about a locked door that's not even locked". Bine că am venit până aici ca să mai primesc o tură de lecţii de viaţă. Şi intru în cămăruţa fără semnal, într-o stare de umilinţă existenţială.
Reacţionasem în aceeaşi schemă. Posibil să nu se fi schimbat nimic între timp, blocaţi în aceleaşi formule extrasenzoriale. Doar că în seara asta puţin îmi păsa de asta. De ce n-aş lăsa lucrurile să se mai întâmple şi de la sine? Aşa că mă trântesc în căldura serii, lăsând atenţia să se "discrimineze" şi acceptând fluxul şi refluxul a ceea ce nu poţi controla. Vorba unui coleg de aici, jumătate japonez, jumătate american: "Every moment you're doing your best. There's no other option". Deci fără jumătăţi de măsură, trăind ceea ce vine, fără să te blamezi că poate puteai mai bine. Liniştitor gând, în seara febrilă, având toată noaptea la dispoziţie să fac tot ce puteam mai bine: să aştept să treacă şi asta.
Şi a trecut. Dimineaţa de duminică mă ridic din pat, la aceeaşi oră biologic programată, şi-mi reiau foarte în ralentando ritmul obişnuit, dar fără ieşiri "în oraş", fără mâncăruri extra spicy, fără cafea (sic!), doar la discuţii la cafeneaua cu Buddha şi wi-fi, cu nepalezi de treabă şi ghizi montani, vorbind despre Fukuyama şi noua ordine mondială. Sănătos statul ăsta la pat. Pare bun pentru cap. Şi-mi propun să mai rămân puţin aici, cu oameni calmi dar cu plan, cu oameni vii, fără temeri prea mari şi fără scuze de responsabilitate. Şi vine seara şi ştiu că trebuie să rup ritmul. După două săptămâni ies din ashram şi iau o pauză în contrast. Pentru că la doar două străzi de şcoală, India devine exact ca-n poveştile cu prinţi şi prinţese, cu resort-uri ca-n cărţi poştale şi wi-fi care zbârnăie. O fi fost bună şi goana asta după conexiune, dar dacă o ţii tot aşa posibil să oboseşti la un moment dat. Aşa că intru în resort, în aşteptarea copiilor care vin de departe, scriind pe tastatura care îşi revine în mod miraculos, în loby-ul plin de arome faine, cu muzică de sitar şi flori galbene. Ce ziceam de luxul care corupe? Doar că azi n-am chef să mă gândesc la asta. Primesc, aşa cum scrie la intrarea în acest alt fel de ashram: "Many moods of Mother Ganges, from the Sublime to the Divine". Nu-s modeşti indienii. Doar ei au inventat zero-ul. Deci punct şi de la capăt. Înapoi la full power.
Namaste şi de aici, după opt, indian time.
(va urma)