Copiii de la răsărit - India (III)

E din nou 5 dimineaţa, în timp ce lumea de aici e trezită de ceva vreme. Apar de niciunde standuri de chai, femei în sari care mătură simulările de trotuare, fete şi băieţi pieptănându-se în faţa unei oglinzi agăţate de trunchiul unui palmier, sadhu spălându-se pe dinţi în faţa chiliei şi câte o vacă sfântă mestecând o coajă de banană în mijlocul şoselei. De o săptămână trec pe lângă toţi şi toate ca şi cum aş fi la mine în Bălcescu. La doi paşi de un resort luxos, suspendat deasupra Gangelui, lumea îşi vede de ritmul clasic, curăţând urmele musonului din timpul nopţii. Contrastul evident, fără urme de ranchiună - cel puţin nu aici în oraşul lui Shiva -, îţi povesteşte puţin despre cum e viaţa în general. Şi totuşi, e posibil ca acest sistem de caste, atât de nedrept dacă e privit din afara sistemului, să menţină această populaţie variată într-un echilibru pe care nu-l poţi pricepe cu mintea celui din afară. Deci nu încerc să-l înţeleg, ci să-l experimentez, aşa cum sunt destul de clar sfătuită în Sutre: trăieşte şi schematizează. Păşesc deci pe străduţele înguste şi aglomerate fără să fac diferenţa dintre plat şi denivelat, aglomerat sau pustiu, murdar sau curat. Ajungi să nu mai reacţionezi la diferenţele de mediu şi eşti la fel de, nu absent, ci detaşat. De când îmi doream asta. Să nu îmi modific starea în funcţie de spaţiul în care sunt. Ajung încet, încet şi acolo. Atunci încep să percep şi oamenii altfel. Fără să le mai pun etichete, îi văd cu ochi fără critică şi ei îmi vorbesc altfel. Păstrând diferenţele culturale, ajungi la un moment dat să vorbeşti cu fiinţa care respiră dincolo de privire: omeneşte. Fiecare cu rolul lui, dar asta devine secundar.


Trecând podul de deasupra Gangelui, plin ochi de lume îmbrăcată în portocaliu, ne ascundem în spatele unui shadu, cu bocceluţa lui de inox şi bastonul din bambus. Intrăm într-un flux al bâlciului care e pe cât de nebunesc, cu ale sale gablonţuri aurii şi statui psihedelice, pe atât de liniştitor. Te simţi în siguranţă într-o mulţime care, dacă ar vrea, ar putea genera o revoluţie, chiar acolo, pe podul suprasolicitat. Dar nu. Shadu păşeşte cu calm, ca şi cum ar pluti pe aer. La un moment dat ne gândim să-l depăşim, ceea ce şi facem. După un timp, nu măsurabil, îl vedem din nou în faţă. Nu zic nimic. Era evident că încercând să fentăm fluxul natural, aveam să ajungem din nou în urmă. Peste câteva ore de pauză în jungla cea verde şi cu ruine de meditaţie transcedentală, îl vedem din nou, printre sutele de oameni portocalii. Ghid involuntar sau practicant al impermanenţei, bătrânul îmi reamintise de micile miracole cotidiene. Data viitoare nu mai depăşesc un călugăr bătrân pe un pod aglomerat. Tot ce ştiu e că în ziua aceea am plutit într-un entuziasm constant, respirând regulat un aer cu sens. Poate asta era normalitatea.


Şi din nou, ora cinci, bătând drumurile fumegânde şi ocolită relaxat de tot felul de camioane colorate şi înflorate, îmi văd de drumul către şcoală, de cursuri şi de colegi care par convinşi de tot ceea ce se întâmplă acolo. Nu e unul care să îţi insufle plictis sau lipsă de chef, chiar dacă fac zeci de minute pe scutere prin muson. Poate şi meditaţia dinaintea fiecărei ore ajută. Nu e mare filosofie dar, înainte de a ne pune pe treabă, fiecare profesor ne invită să ne aşezăm în postura de meditaţie, să ne îndreptăm spatele şi să stăm puţin în linişte, după care ne aducem palmele în Namaskar Mudra, închinându-ne nu profesorului, ci muntelui şi tuturor maeştrilor din Himalaya. Şi oricât de "cu muntele" aş fi, n-am priceput din prima acest ritual. Până când mi l-am asimilat şi integrat în ritmul natural al celor ce se întâmplă aici. Şi sigur are sens să închizi ochii câteva secunde înainte de a te apuca de ceva, dar mai ales atunci când te pregăteşti să primeşti informaţie. Şi iau cu mine momentele astea: din centrare şi focusare, de aducere aminte şi recunoştinţă, de a învăţa să primeşti şi de a nu uita să şi dai.

Şi privind cum se ridică ceaţa deasupra junglei himalayene, oprindu-mă la un chai la colţ de stradă, îmi înţeleg norocul de a fi acolo fără grija zilei de mâine. Vorba unui prieten de aici, acum în drum spre Manila: Manu, your're a parsi, a damn princess comparing to these pople. Hope not to hear you complaining ever again. Şi uite aşa, în vieţile noastre de lux, vom şti mereu să ne găsim motive de blazare. Şi poate nu-i rău să ne mai închidem din reţelele astea sociale. Pentru că nu ştii niciodată ce e dincolo de fereastră. Balauri şi monştri ai propriei proiecţii vor sta mereu la pânda comparaţiei. Asta în timp ce ei te învaţă: practică şi lasă să se întâmple. Deci e nevoie de disciplină, mai ales acum, în timpul dispersiei totale. Învaţă să-ţi controlezi simţurile, trezeşte-te la răsărit, integrează-te în ritmul adevărului personal şi ia-o încet. E chiar util atunci când valul simţirii te duce prea tare în larg. Şi tot ei zic: îţi dăm uneltele, învaţă să fii. Dar, ţine-te de treabă! Simplu ca bună ziua. Asta până la prima zi liberă când aş bea trei cafele până la ora 11 şi aş lenevi aiurea cu o carte din care nu înţeleg nimic, aş sta să ascult tabla cu flaut fără să mă gândesc la nimic, lăsând să apună soarele în spatele ceţii umede a serii. E şi asta o stare a lucrurilor. Doar e duminică.


Dar vine şi ea, dimineaţa, cu a sa oră cinci. Îmi iau rucsacul şi umbrela, încep să urc dealul, salutând lumea trezită deja, când îmi dau seama că lipseşte ceva. Undeva, în negura memoriei, uitasem că aveam ceva important de făcut. Aflam eu zilele următoare, în timp ce copiii musonului se trezeau din memorie. Cu sau fără voia mea, se contura: misiunea, sensul, acţiunea.