Ieşirea din mon(soon) - India (IV)

Pas cu pas, se iese din orice buclă, oricât te-ai învârti pe străduţele ascunse de lume. E uşor să te pierzi când crezi când nu ai repere. Şi se leagă greu cuvintele la ora asta. E demult târziu în Shambala, în timp ce lumea se pregăteşte de separare. E cu calm acum şi nici nu pare complicat. Ne-am ţinut politicos departe unii de alţii şi nici nu ne-am făcut timp de poveşti. Prinşi în obiectiv, posibil să ne fi concentrat pe finalităţi concrete. Fiecare cu treaba lui. Înveţi după un timp să nu te implici mai mult decât îţi cere momentul. Şi totuşi, nu mă supăr când colega de cameră pierde cursa de Dharamsala. În plus, şi ea pare foarte ok cu revenirea la şcoală. Nu ne-am zis noi prea multe, dar când o văd că intră pe uşa holului părăsit cu jumătate de oră înainte, aproape sar de pe canapea să-i iau rucsacul din spate. Fain. Mai avem încă o seară de povestit, fără pretenţii de conectare. Ştii că asta a fost şi că doar conjunctura v-a adus în aceeaşi cameră de împărţit o lună de zile. Putea fi oricare altă şcoală, în oricare altă perioadă, cu alţi oameni de peste tot. Şi atunci de ce ţi-ai bate capul cu noi conexiuni, când toate variabilele duc la alte variabile şi la tot felul de ramificări în reţeaua socială?

Pentru că aşa e când nu contează de unde vii, până când încep discuţiile politice. Atunci se trece brusc de la conceptualizări culturale la păreri politice şi strategice din partea locuitorilor din Tel Aviv despre Gaza şi a celor din Goa despre Kashmir. Acolo dispare toată ştiinţa vedică, se pare. Deci dacă încă nu te stresează încălzirea globală, sigur poţi avea o părere despre terorism, Hamas sau Pakistan. Atâta timp cât eşti în bucla ta şi ai asigurat zborul către acasă, îţi permiţi şi nişte păreri despre cum stau lucrurile în lumea asta coruptă şi poluată. Pentru că de acolo, din cafeneaua de deasupra Gangelui, în afară de propriile gânduri şi de trezitul la cinci dimineaţa, nu se întrevede nici un pericol existenţial. Poate doar o stare de Fine, fără Va urma.

Şi fără intenţia de a întrerupe firul poveştii, dimineaţa cu vânt de vară indiană îmi confirmă: e timpul de lăsat poveştile din studenţie în spate. Pentru că orice ieşire extravagantă din cotidian cere şi o întoarcere la rutină, mă pregătesc mental de plecare, chiar dacă n-am trecut încă de formalităţi şi examene. Şi ei par la fel de pregătiţi să părăsească acest spaţiu. Cu Shiva sau fără, cu masala sau non-spicy, în liniştea junglei sau în sunetul de claxon al demenţei stradale, cu copii şi colegii, cu wi fi-ul din cafenele şi chai-urile de pe stradă, nu-mi amintesc să fi avut un moment de singurătate. Şi acum, cu monitorul în faţă (uau, încă mă ţine cutiuţa asta mecanică), în timp ce încerc să leg câteva idei, sunt cu lume. Dar e linişte în acest haos organic şi fiecare îşi vede de citit, povestit cu calm sau fixat o cafea. Deci am spaţiu mental să trag concluzii. Unele dintre ele sună cam aşa, aproape cu liniuţe: un spaţiu îndepărtat nu-ţi rezolvă problemele nerezolvate acasă; dacă nu te ţii de disciplina autoimpusă, degeaba ai acumulat informaţie; dacă nu înveţi să te detaşezi de memorie, n-ai nici o şansă să percepi prezentul; dacă nu înveţi să fii critic cu compasiune, să n-ai pretenţii de la ceilalţi. Şi tot aşa.

Iar acum, că am lămurit cum stau lucrurile pe lumea asta, după o lună de "deconectat" cu wi-fi peste tot şi focusat pe disciplină, dar fentând sistemul la un five star, ajungi să te întrebi pe cine păcăleşti aici. Poate în primul rând pe tine, că tot tu cu tine musai să stai, chiar dacă ai ajuns cum se spune, la mijlocul existenţei. Şi chiar aşa, cam asta ar trebui să fie. Ritualic vorbind, vine şi acest moment când ar fi bine să mai şi închei capitole, cum se zice. Şi ce poate fi mai simbolic decât reîntoarcerea într-un loc care atunci, demult, ţi-a dat o direcţie şi în care vii a patra oară, cu tot cu copiii, pentru a închide un cerc spaţial şi temporal. Era şi timpul. Numai ce s-au făcut 37 de ani. Şi acum zece am zis tot ceva asemănător, după tura în Bolivia. Şi văzând-o pe colega de cameră cum se întoarce fără griji din drum, fericită de petrecut încă o zi împreună, mă gândesc aşa cum fac bătrânii: uite, şi eu eram aşa la 27. Bun aşa, să începi să-ţi recunoşti reperele temporale şi să-ţi admiţi etapele. Asta a fost. Gata cu Hey Jude care "makes the world a little better", cu centrii energetici şi fluvii sacre, cu senzaţii de conectare şi acumulat "momente magice". Poate e din nou timpul de întors la dialogul socratic şi răspuns cu da sau nu. Are sens un anumit lucru, care e raţiunea din spatele acţiunii, ce faci cu emoţia din spate, unde te duce conceptualizarea?

Şi chiar dacă realitatea este despre diferenţe, ai nevoie de această "discriminare a atenţiei": una e bună pentru poezie, alta pentru administrat conturi. Şi nu se poate una fără alta. Cel puţin în acest sistem al "may you live in interesting times", nu mai ai are sens să-ţi faci cadou o vacanţă de meditaţie într-o peşteră şi nici zece zile de izolaţie mentală într-un spaţiu securizat. Vorba unui profesor de aici "you only go for Vipassana if you have problems". Şi iată cum şi ei încep să se îndoiască cu precauţie de propriul sistem, să ia ce se mai poate lua din el şi să aplice tehnicile cu o minte critică. Pentru că asta înseamnă dualitatea: să rămâi cu picioarele pe pământ dar cu privirea către stele. Pentru că acolo, încă în acel spaţiu imaginar, putem fi lejeri în a fi exact ceea ce suntem: fără pretenţii absurde, fără dinamici obositoare şi fără teama de nepotrivire într-un sistem sau altul.

Şi cam aşa (trecând podul gol peste Gange, păşind deasupra amintirilor de dincolo de fluviu şi privind verdele junglei în toată impermanenţa sa), încep să-mi iau adio de la acest spaţiu al misterelor, fără nostalgia vârstei sau a unei "eterne reîntoarceri".

Şi fără Yesterday. Cam asta.