Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înapoi la acelaşi fus orar - India (V)


Manu Anghelescu

05.08.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ultima zi din vara indiană, stăteam la poveşti cu profesorul de ajustări în asana: "You guys need a direction and something to belive in." Şi nu ştiam să-l contrazic. Aparenta democraţie pe care am reuşit să o primim în ultimii ani, ne dă impresia de libertate şi putere. Fără o direcţie sau un scop în sine, primim ce ni se oferă. Fără să gândim deasupra lucrurilor, luăm evenimentele aşa cum ni se arată. Pentru că probabil aşa am înţeles că se trăieşte prezentul. Şi nu mai era mult de gândit la asta pentru că se auzeau minutele care ticăiau în ultima zi pe malurile Gangelui.

Ieşind din zona de meditaţie şi vorbe cu sens personal, părăsesc acoperişul de la poalele Himalayei, păşind cu grijă pe dalele ghat-ului dintr-o zonă necunoscută a oraşului (odată plin de magia din ochii mei). Fără să-mi dau seama din prima, trec pe lângă o ceremonie de incinerare. Doar la a doua privire observ craniul şi picioarele cu piele arsă ale celui care păşise la fel ca şi mine pe acele ghat-uri sfinte. Nu mă opresc, din respect pentru cei din jur, şi trec mai departe. După câţiva paşi, privirea mi se opreşte pe butucii următoarei incinerări. Aici nu se văd detalii şi încetinesc pasul. Observ liniştea celor din jur, antagonică cu orice ai întâlni la noi în materie de ceremonie funerară. Pentru că noi, cei crescuţi în alte sisteme religioase, oricât de departe spiritual am fi de ele, avem, se pare, o imagine terifiantă asupra morţii. Nu zicem că un sistem e mai bun decât altul, doar poate un pic mai tolerant. Pentru că atunci când ai opţiuni de genul "pray to your favourite god", plus şansa unei reîncarnări, oricât de dezonorante, poate nu te sperie chiar atât de tare ideea morţii. Pentru că, oricât de iminentă, ea nu este absolută. În hinduism, ştim bine, ai a doua şansă. Cu toate astea, încerc să nu mă uit în spate când mirosul de carne arsă începe să bată până la podul care se cerea trecut o ultimă oară.


Deci cam aşa a început dimineaţa din ultima zi: cu poveşti despre viaţă şi moarte, despre atracţii spontane şi controlul energiei universale, examene şi ajustări în asane. Venise timpul să mă desprind de acest iulie indian, în cea mai cu sens zi din toată luna. Pas cu pas, mă îndreptam către final. Şi atârnând sub un mango tree întreaga după-masă, aveam siguranţa momentului în care eram. Pentru că mi se întâmplă foarte rar, mă surprind savurând acea linişte fără sens metafizic. Privind în ochi clipa, observam, fără sentiment, impermanenţa. De data asta eram sigură: nu aveam să mă mai întorc.

Împachetând printre munţii de lucruşoare care se adună inevitabil într-o lună, îmi dădeam seama că scenariul acesta nu se poate repeta la nesfârşit. Nevoia de "plecat undeva" se estompase iremediabil. Venise şi acel timp în care puteam sta într-un loc şi opri mintea de la dorinţa de a scăpa undeva mai interesant.

În această manieră, orele din cele trei aeroporturi în care aştept în calupuri de câte patru ore, mi se par un lux aşteptat. Cu cea mai groasă carte de care dau în aeroportul din Dhera Dun, mă plimb doar de pe un scaun pe altul. Între cele 21 Lessons for the 21st Century şi cerut câte un HotSpot, clepsidra timpului indian era întoarsă iremediabil. Trecând printre multele verificări şi scanări, soldaţi înarmaţi şi locuri amenajate special pentru tras în caz de atac, observ că vorbesc cu lumea ca şi cum i-aş cunoaşte dintotdeauna. În plus, nici ei nu par deranjaţi. Şi privind deasupra masei adormite de oameni tocmai aterizaţi în mijlocul deşertului la ceas de noapte, am un moment de conştientizare. Clar suntem mulţi pe lumea asta şi poate nu ne mai putem comporta ca nişte indivizi izolaţi, cu pretenţii egocentrice. Cum era cu vorba lui Malraux despre secolul 21 care dacă nu va fi spiritual nu va fi deloc? Şi ce înseamnă acest spiritual: să nu mai mâncăm carne, să cumpărăm mai puţine prostioare din plastic, să ne ajutăm aproapele, să ne iubim pe noi înşine ca pe ceilalţi? Şi: cine sunt ceilalţi, ce culoare au, cum miros, ce mănâncă, ce citesc, cum se îmbracă? Domnule Yuval, iată ce ai făcut din întoarcerea mea acasă: un laborator mobil de gândit macro-cosmic. Pentru că da, va fi cumva secolul ăsta, deja este, şi foarte posibil să nu mai fie deloc. Sau cel puţin nu aşa cum îl ştiam noi şi cum am vrea să ţină la nesfârşit, crezând că ştirile despre cele mai înalte temperaturi înregistrate vreodată şi pădurile din Siberia care ard, să fie doar panic media.


Printre gânduri şi Alah alah ya lah de la Atlas Collective, îl ascult pe pilotul care ne duce către deşertul Emiratelor: the weather is just fine. Deci, fără panică. Te obişnuieşti şi cu deşertul, şi cu mai puţină apă şi poate nici nu va mai fi nevoie să ieşi din casă. Deci cum ajung în Abu Dhabi, îmi iau o limonadă într-o sticlă de plastic şi îmi fac loc printre pasagerii către terminal. În funcţie de destinaţia afişată pe ecranul de îmbarcare, lovesc şi diferenţele culturale. De la burka la tenişi cu paiete, copii mici râzgâiaţi, manichiuri imposibile, vorbit tare şi mult, tablete şi plase de duty free, izul de Balcani mă izbeşte din plin la Gate to Belgrade. Fără excepţie, mintea îmi şterge memoria de acest gen şi de fiecare dată mă las surprinsă. Şi să fie clar: nu mi se face dor de Kusturica, în timp ce mă trezesc progresiv pentru ultimul zbor cu Etihad. Îmi pun pe repeat piesa cu iz arăbesc şi ştiu sigur că nu mai am chef de piese cu Shiva. Culmea, ceva mi-a plăcut în deşertul acela al Emiratelor Arabe, fără să ies din aeroportul discret şi silenţios, împânzit cu poze ale şeicilor care propovăduiesc eliberarea prin ştiinţă. Nu că mi-ar fi venit idei de purtat burka, dar ceva din cultura lor mi-a rămas în minte, în puţinele ore de aşteptat într-un spaţiu închis ermetic, cu mult aer condiţionat. Intuiţia şi chimia intens lucrată în ultima lună îmi spune că secolul 21 va avea ceva mai mult din cultura arabă. Şi nu în sensul jihadist, să fie clar asta.

Înapoi la zbor, privind soarele în ochii răsăritului şi urmărită de aceeaşi oră cinci, deasupra unui Belgrad estetic şi a unei Dunări voluptoase, îmi amintesc că-mi plăcea aerul Europei, oricât de la est ar fi fost ea. Şi cum mă dau jos, prizez aerul cu miros de iarbă proaspăt tăiată, fără zăpuşeala musonului şi fără asprimea mortală a deşertului. Poate de aceea îi şi spune climă temperat-continentală şi mă gândesc că numai în echilibru poate sta planeta asta (şi n-am studiat Vedele ca să pricep asta).


Şi tot în reluare, mă îndrept către casă, după o cafea de patru ore în aeroportul modest din Belgrad. Şi nu-mi trebuie mult să mă reacomodez cu ideea de naţiune, graniţe şi identităţi naţionale. Nu că ar fi vreo problemă cu identităţile naţionale, dar pare tot mai evident că această concretizare a globalizării nu va suporta prea multe idei separate şi antagonice despre ce e bine şi ce e rău pe planeta asta. Sentimentul naţional nu va mai avea ce să caute în acest secol al coalizării împotriva inamicului comun: noi înşine. Şi nu vom putea să ne facem curat fiecare în curtea lui. Va fi musai să ne strângem şi să ne organizăm pentru a ne face curat împreună în grădina Edenului. O altă opţiune ar fi învăţăm tehnica yoghină himalayană de mâncat o dată pe zi, dormit câteva ore pe noapte, respirat din când în când şi sperat că se reglează sistemul de la sine.

Şi în timp ce îmi bat capul cu următorul episod din ce va fi cu omenirea, vecinii mei timişoreni se distrează la maximum în Centru, la un concert de muzică populară (nu că ar fi ceva în neregulă cu asta), sub bătaia în soare a steguleţelor tricolore care anunţă sărbătorirea Zilelor Timişorene. Un fel de Rugă, pentru cine ştie ce este asta, cu trăiri bănăţeneşti şi "fală".


Şi cu imaginea asta de Capitală Culturală, iuţesc pasul către bula mea atemporală, în cartierul ferit de sunete artizanale. Înapoi în Elisabetin, cu vecinii de etnii diferite care lovesc cu spor şi entuziasm în claviatura pianinei din foişor (o mică atenţie de Capitală Culturală, ca să nu zică lumea că nu se face nimic).

Înapoi la acelaşi fus orar şi sincron cu lumea de acasă, cine ştie când va mai fi timp mental de reflectat la noua ordine mondială. Punct şi de la capăt.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer