Cu un mic intro scuzabil, deşi încerc un unghi obiectiv, pare tot mai dificil să mă detaşez de admiraţia (hai să-i zic invidia) pe care o am faţă de tot ce se întâmplă cultural în zona Clujului. Şi nu am la ora asta de dimineaţă un cuvânt mai bun decât integrativ, dacă vrei un festival corect şi civilizat la munte. Pentru că într-un spaţiu natural trebuie să ai grijă de tot ce se află în zonă, nu doar de nişte formaţii bune pe o scenă amenajată. Şi tocmai asta mi s-a părut că la Smida a funcţionat fără efort, creându-se un flux echitabil între activităţile din timpul zilei şi concertele din timpul nopţii. Chiar dacă gerul neaşteptat din toiul verii a făcut uşor dificilă audiţia ultimelor concerte din noapte, lumea a părut să îndure cu detaşare disconfortul termic. În mod surprinzător, frigul nu a părut să ia în surprindere pe nimeni: focuri de tabără amenajate, lume îmbrăcată adecvat, avertizări constante pe pagina festivalului despre temperaturile scăzute din timpul nopţii şi o constantă stare de normalitate. Se mai face frig vara la munte. Dar pentru noi, oamenii de la câmpie, această realitate pare mereu o surpriză. Cum, cu pufoaice în toiul verii? Pentru clujeni, însă nu părea chiar o pacoste ca termometrul să arate 3 grade sâmbătă dimineaţa. În plus, la 8 jumate era plină poieniţa de oameni care salutau soarele, aşa zimţat cum era. La o cafea un pic mai scumpă decât în Unirii, priveam lumea de la Smida: paşnică, aruncând câte un freezbee în sunetul de after-party, cu copii alergând zmeie şi căţei, cu prieteni tolăniţi la o lectură pe nişte căpiţe, cu workshop-uri de djembe, de scriere creativă şi cu poveşti de la Tăşuleasa Social. N-am avut cum să evit un mic moment de speranţă epifanică: pe bune, se poate.
Am ajuns noi mai greu la festival şi ne-am pierdut cu Waze-ul prin pădurea cu bolovani, trecând cu un Fiat fără 4x4 peste poduri din butuci, dar a meritat. Numai bine, la trei jumate dimineaţa când am reuşit să dăm de Smida, i-am prins şi pe ultimii supravieţuitori ai nopţii de joi: nu mai mult de 30 de oameni "de treabă", dansând pe nişte beat-uri poate uşor ciudate pentru un festival de jazz, dar cu care şi împărţim un foc de tabără înainte de stingerea de final. Părea că suntem la cineva în grădină. Şi cam aşa a început pentru noi prima Smida Jazz Festival şi a patra ediţie pentru ei.
Am continuat cu momente de plimbat prin pădure, căutând comori informaţionale (vai, chiar trebuie îmbunătăţit vocabularul botanic), citit în soare şi discutat cu timp. Până când îmi amintesc că am venit la munte şi pentru muzică. M-am trezit deci chiar la primul sound al unei formaţii de care habar nu aveam. Şi, deşi nu mi se întâmplă des să abandonez o conversaţie şi să alerg "în faţă", de data asta am zis că poate am dreptate. Şi fără să ştiu că ei sunt James Holden and the Animal Spirits, am simţit că acest sunet experimental de jazz-world fusion, cu gnawa marocană, vibraţii de DJ ex-trance şi psy-folk, face parte din "sunetului viitorului" în materie de jazz contemporan. Pentru că mi se pare absolut inspirat să integrezi sunetul acustic cu cel sintetic. Tehnologie integrată în organic, iată ce aşteptăm de la artă.
În aceeaşi idee, dar mai intimi şi mai meditativi, au apărut pe scenă în seara de sâmbătă britanicii de la Szun Waves. Cu sunet de vitralii, combinat cu iluzii auditive repetitive şi schimbări de ritm fine, saxofonistul, percuţionistul şi dirijorul din spatele monitoului, mi-au creat o senzaţie de alchimie muzicală. Părea că muzica de catedrală se combină cu sunetul de saxofon şi de percuţie, nu în poieniţă, ci într-un laborator. Ascultam, ca rezultat al experimentului, un sunet studiat sub lupă, şlefuit şi metamorfozat. După bis (frumos din partea lor), mă trezesc din sunet şi îmi dau seama că îngheţasem. Fuses frig în laborator. Acum înţeleg de ce unora nu le place jazz-ul contemporan.
Şi aşteptând a doua parte a serii sărind pe loc (după o lună de muson, la 10 grade intri în hipotermie), îi văd şi pe băieţii din Norwich urcând pe scenă. Atipici pentru industria muzicală britanică, Mammal Hands, cei mai aşteptaţi muzicieni ai festivalului, au părut să dea totul pe scenă, într-un sound total acustic, cu pian clasic, saxofon şi percuţie. Deci mai mult pentru un public clasic de jazz şi mai puţin pentru electro junkies ca mine, muzicienii de la Mammal Hands au completat frumos cadrul de la Smida şi cred că s-au potrivit cel mai bine cu ambianţa festivalului. Doar că la primul beat de tabla, îmi dau seama cât sunt de încordată de frig. Aşa că mă întorc cu faţa către focul de tabără şi ascult restul concertului de acolo. N-am fost mândră de mine făcând asta, dar măcar nu am cedat retrăgându-mă la cortul îngheţat. Vorba unei prietene, poate era ok să înceapă concertele mai devreme. Asta şi accesul la apă potabilă. Pentru că, vorba clişeului, întotdeauna e loc de mai bine, nu?
Şi închei (e frumos acum la Cluj şi aş ieşi la plimbare). Deci, oricum ar fi fost realitatea realitate şi Smida ca festival, îmi permit un moment subiectiv: după o lună de Indie musonică, Apusenii au părut un paradis. Şi încă ceva: după alte festivaluri devenite maşini de făcut bani, Smida pare un vis freudian. Vă revedem la anul. Şi da, avem aşteptări. Mari.
foto: Călin Abrudean