Acasă la PLAI sau despre cum e să te vezi după 14 ani

Nu am cum să scriu despre Plai decât subiectiv şi foarte personal, cu un ochi mereu în spate. Acum 14 ani erau şi eram o mână de oameni, plimbaţi şi reveniţi care de pe unde cu idei de aplicat acasă. Ţin minte şi acum cu ce risc financiar şi emoţional au fost invitaţi în Timişoara prima oară Al Di Meola şi pe Paco de Lucia. Pe vremea aceea era chiar neobişnuit, ca să nu zic inovativ, ca o gaşcă de tineri să rişte să facă un festival doar cu ajutorul voluntarilor. Cu toată pseudo-democraţia de care începeam să ne bucurăm pe vremea aceea, nu era ca şi cum îţi venea o idee de proiect cultural, mergeai la Primărie şi primeai un buchet de flori, plus o finanţare din partea autorităţilor locale. Nicidecum. Asta era una, plus cine organizează? Tu şi prietenii tăi? Mult noroc cu asta. Îmi amintesc şedinţele de Plai de demult şi mă tot întreb cum reuşea Andreea să ne ţină la un loc şi să ne motiveze să şi facem ceea ce aveam de făcut, nu numai să ne gândim la cât de fain va fi cheful de sâmbătă noaptea. Poate asta a fost partea cea mai aspră la PLAI, nu ştiu. Mie mi-era uşor. Aveam de scris înainte şi după Plai. The good life.


Cu ochii către soarele de toamnă, revin în prezentul anului 2019, lăsând memoria de demult puţin în spate. Şi am ajuns într-un spaţiu nou. Nici nu ştiam că în spatele Muzeului Satului aveam un lac, plus câteva căsuţe ţărăneşti perfect renovate. Ca spaţiu, PLAI 2019 a fost o revelaţie. Sigur mai mic ca suprafaţă decât anul trecut, dar mai intim şi chiar cochet. Da, nu aveai toată păduricea la dispoziţie, să te pierzi printre corturi şi ramuri, dar sigur am fost mai la îndemână unii faţă de ceilalţi. Poate de data asta, mai mult decât de obicei, am avut senzaţia că sunt la nişte prieteni acasă. Ne şi ştim dintotdeauna, de aceea PLAI e acum în timpul zilei un festival plin ochi de copii, de toate mărimile. Am şi zis că anul viitor îi lăsăm la Muzeu pe timpul zilei şi-i recuperăm seara. Sau invers. Mai vedem.


Legat de atelierele din timpul zilei, chiar n-aveai timp să te plictiseşti, nici tu, nici copiii. De la ateliere de lucrat în lemn, terapie cu lumină, realitate virtuală, făcut roboţi, improvizaţie muzicală, filme de artă, lucrat în lână, confecţionat bile de sare, meditaţie şi gaming, până la a sta cu prietenii la o poveste într-un leagăn şi atârnat într-un hamac toată după-masa. Concertele de seară păreau mai mult un pretext de a ne aduna laolaltă. E cu totul altă atmosferă la un astfel de festival, cumva de familie, unde poţi rămâne cu tot cu copiii seara, fără să le zbârnâie creierii din cauza boxelor. Şi ideea aceasta de world music, e printre cele mai drăguţe. Pentru că promovând cultura unei etnii sau a unei identităţi naţionale diferită de a ta, poţi încerca o ieşire din propria paradigmă cu care te identifici pentru că alţii ţi-au spus că aşa stau lucrurile. Nu cred în ideea de toleranţă de dragul acceptării, când nu simţi asta. Ai o şansă prin muzică şi artă. Acolo pare că s-a comasat nu neapărat o identitate naţională, ci mai mult o idee despre cum poate arăta existenţa din acel unghi al lumii. Poate că această privire stroboscopică ne-ar ajuta să pricepem ce ar putea fi şi în mintea altora. Nu în globalizare şi uniformizare, ci prin diversitate. Pentru că un festival de acest gen tocmai asta vrea să zică prin adus pe scenă trupe din Israel, India, Algeria, Franţa, State, combinând beat-uri de la disco la funk, punjabi şi balkan, până la muzică clasică şi de operă. Conservi ce se mai poate conserva din cultura unei lumi în plin proces de fuzionare, fără discriminare. Cât se poate, măcar cât să nu ne scoatem ochii unora pe motiv de diferenţe culturale sau naţionale. Şi nu intru în alte subiecte legate de toleranţa minorităţilor, subiect la care este de lucru mereu într-o comunitate mică şi uşor închisă ca cea din Timişoara.


Şi cam aşa: la umbra unui quantum civilization brain scan, în sunetul clapei de Lipatti, închizând ochii rupţi de oboseala ultimelor luni ocupate cu deconstrucţia unui mit, am ştiut că la PLAI sunt acasă, printre prieteni, într-o comunitate care încearcă să creeze sens într-un sistem câteodată evident disfuncţional.

Bine, PLAI 2019! Keep rolling. Ne vedem şi la 38 de ani.