Aşa m-am trezit în Parcul Regina Maria pe ritmuri de taraf, lângă cortul de circ al celor de la Şcoala de circ unde după pozele de pe Facebook şi după impresii, părea că s-au desfăşurat nişte super spectacole. Cu toată autoflagelarea, poate data viitoare ştim să ieşim din casă înainte de 7 seara. Revin deci la ce am reuşit să prind, ca să nu rămână nespus şi nedocumentat. Măcar i-am prins pe celebrii muzicanţi ai Tarafului de Caliu. Cum, nu-ţi mai aminteşti de întâlnirea lăutarilor de la Taraf de Haidouks cu Johnny Depp şi de muzica ţigănească din filmul franţuzesc al lui Tony Gatlif, Latcho Drom? Poate dacă vezi o pălărie neagră şi o mustaţă de Johnny Depp, castaniu de Christina Ricci şi blond de Cate Blanchett, îţi aminteşti. Şi eu mi-am răscolit un strop memoria să-mi dau seama de ce era musai de mers măcar la acest concert.
Deci tot e bine că ne-am strâns câteva zeci de oameni în faţa scenei din Parcul Regina Maria, la ceas de seară, pentru a experimenta un eveniment de incluziune culturală. Pentru că pe cât de steril sună această formulă ideologică, perfect în acord cu această faimoasă corectitudine politică, pe atât de reală s-a manifestat această imagine a unui public lipsit de identitate locală. Pentru că da, este vorba despre muzică ţigănească, sută la sută. Iar muzica de taraf nu se ascultă: se simte, se dansează, se ameţeşte. Doar că publicul nostru cult şi cizelat nu mai ştie demult cum se face asta. În plus, pare uşor peste demnitatea timişoreanului de rând să admită că ştie să se mişte pe ritmuri de taraf. De aceea, ca să nu pară că nu avem idee de ce ne aflăm acolo, măcar ne-am ascuns în spatele smart-urilor. Pentru că dacă ţi-e teamă de ridicol, mereu te scoate un telefon deştept din belea. Nu mai zic: uşor dezamăgitoare această atmosferă de concert de muzică clasică, în care fiecare părea să-şi facă de lucru înregistrând happening-ul, ca şi cum ar fi urmat să şi-l pună mai apoi pe HD-ul de acasă, unde îl va viziona în linişte, la căldură.
Imaginea asta de ecrane luminate în noapte, în timp ce tot ce era de făcut se putea rezuma la nişte ritmuri ţigăneşti simţite în picioare, a scos din minte o memorie vizuală şi colorată. Pentru că e foarte probabil ca generaţia de acum să nu-şi mai amintească de rugile de la ţară şi la fel de posibil ca pentru majoritatea lor populaţia rromă să nu însemne mai mult decât casele cu turnuleţe de pe Bulevardul CD Loga sau din Elisabetin. Dar trecem peste discriminările negative şi pozitive. Pentru că ele devin irelevante în lumina unui ring de dans de acum 30 de ani, într-un sat de pe un deal plin de vii. Acolo era clar: bănăţenii erau într-un fel, ţiganii într-altul. Şi nimeni nu părea să aibă treabă cu denumirile şi etichetările. Mai ales la dans. Pentru că era evident: bănăţenii, calculaţi, parcă ferindu-se de efort fizic, repetau cei doi paşi stânga plus cei doi paşi dreapta, cu spatele drept, "făloşi", ca şi cum ar fi fost cel mai spectaculos dans din lume. Mai un zâmbet de formă, mai o scanare a "ţoalelor" noi ale vecinului, mai o învârtită elegantă, fără să şifonezi fusta proaspăt tapată şi hora putea continua la nesfârşit. Privind însă în colţul ringului din faţa Căminului cultural, dădeai de ei, cei care zburau deasupra pământului. Ei erau ţiganii, picaţi dintr-un alt scenariu, cu alte reguli şi alte ritmuri. Pe fast-forward. Acolo se "rupea locul". Erau cuplurile de ţigani care levitau. Nu le puteai ţine pasul acelor zmei ai beat-ului de taraf, nu-i puteai încadra într-un şablon şi cu atât mai puţin imita. Erau puţinele momente din rugă în care se simţea că trăieşte cineva pe bune acolo. În rest părea o imitare a imitaţiei realităţii, un fel de copy of the copy. După ore în şir de ţinut pasul cu acel flux incredibil de energie, cădeai lat din acel portal vrăjit al muzicii şi dansului ţigănesc.
Şi iată cum amintirea asta lovea în ecranele luminoase din mâinile statice ale unui public bine îmbrăcat, static şi aproape plictisit, care foarte posibil să nu fie avut idee de ce se află acolo, în afară de o uşoară datorie civică faţă de viitoarea capitală culturală, dacă va fi să fie. Plus o posibilă senzaţie de jenă. Da, noi nu "jucăm" ţigăneşte. De fapt, nici nu ştim. Nu mai ştim. În afară de a apărea acolo unde pare "şmecher" în oraş, mă întreb de multe ori ce mai ştie să facă publicul timişorean. În afară de party-urile drum'n'bass sponsorizate de marile corporaţii care ne transformă într-o comunitate perfectă de consum compulsiv.
Dar să nu vreau să fiu rea. Poate fusese doar frig.
