Urmărind simultan mai multe ecrane, într-o senzaţie de excepţional, noţiunea de normal luase pe nesimţite proporţii gotice. Încercând să dau la o parte dantelăria pietrificată, am provocat o stare de domino, aflată de altfel într-un repaos latent. Şi zgâlţâind armura sofisticată a unei structuri demodate, am ajuns să privesc în ochii acelui celebru abis freudian care, culmea, nici vorbă să răspundă înapoi când îl strigi deocheat. Acolo unde îţi fuge privirea, acolo îţi va sta şi capul. Şi tot cotrobăind prin colţurile minţii de demult, nu îţi vine să crezi că a trecut un an cât un balaur împăunat. Crezându-se ceva creatură mitică, îşi dăduse mai multe aere decât fusese necesar. N-am înţeles de ce se dorea mai important decât păruse deja în ochii nisipoşi şi obosiţi de atâta extravaganţă existenţială.
Blazarea ar fi fost ceva de invidiat în zilele astea dintre ani. Să fi stat cu ochii într-un ecran şi să fi râs anapoda de un Louis de Funès într-o ecranizare cu măicuţe extraterestre, ar fi fost maximum ce aş fi putut cere de la acest sfârşit de an 2019. Dar a venit şi acea dimineaţă de gheaţă, cu o răsuflare non conjugală, lângă nişte instalaţii aruncate într-un haos funcţional care va mai dura cât să ne putem refugia în spatele unui fum de ţigară provincială. Dincolo de aparenţele paranormale, conştiinţa poluată de informaţii contradictorii invadase o pictură naivă.
Sinceră şi fără pretenţii, paleta de culori era de o simplitate monahală. Asceza momentului devenise o formă de dorit în sine. Timpul devenise sluga spaţiului. Doar că în astral lucrurile păreau să stea cu totul altfel. Oglindă stroboscopică a realităţii celor de jos, imaginile de sus erau reflecţia unui Solaris pentru adulţi. Într-o mie şi una de nopţi ai timp de gândire şi de simţire, direct proporţional cu timpul alocat acestui an doi în unu. Păstrând proporţiile, dar într-un ritm mult diluat, mintea îşi găsise şi ea tot felul de diluţii şi poţiuni cu care să-şi mai aline singurătatea verticalelor transcendentale. Era ceva de povestit şi încă ceva de trăit. Rămăsese loc de bună ziua. Iar dincolo de aşteptările unei finalităţi formale, ideologiile maselor se succedau cu viteza luminii într-a lor lipsă de coerenţă cognitivă. Nimic nu era pierdut, nimic nu era câştigat într-un Equinoxe part cinque, cu tot cu noxe. Pentru că dincolo de gazele care împânziseră politica planetară, exista un mistic mascat de un capitalism demodat. Era timpul să se iasă puţin din capsula intimităţii circulare. Aveau să găsească oceanul care modifica starea ubicuităţii moleculare, la fel de în abstract şi de non ştiinţific cum erau toate ce se succedau în acele lumi paralele. Şi pentru că încetaseră în a mai comunica codat, pierduseră noţiunea amuzamentului dezinteresat. Privind locul care ar fi putut fi umplut la un moment dat, să zicem că îi mai puteam da o şansă. Sigur aveam un plan pentru anul următor. Şi sigur aveam să mă ţin de el cu dinţii, atâta timp cât puteam plana deasupra planuri secundare, un fel de dune în Dune. Şi poate era timpul să se părăsească acele nisipuri mişcătoare, la schimb cu locuitul într-o piramidă de gheaţă. Fiecare cu planul lui. De data asta îi păsa şi miza era mare. Fără loc de interpretare, anul trecut căzuse cu totul peste toate. Nu-i convenea, dar era timpul să se scoată din abstract. Ce păcat. Fusese un spaţiu plăcut şi sigur. Dincolo de privirea nisipoasă era realitatea. Şi nici de data asta n-avea chef de ea. Cam tot aşa. La anul şi la mulţi ani!