Trăind în SF sau despre Sfârşitul Copilăriei

Prima oară când s-au închis şcolile (nu se închiseră, pur şi simplu nu a mai călcat nimeni pe acolo timp de o lună), a fost imediat după Revoluţie. Cea din '89, mai ştim, da? Eram la bunici, abia începusem primul trimestru (atunci erau trei, asta ţin minte), ajunsesem şoim al patriei, pregătindu-mă pentru a deveni pionier once, când totul s-a dat peste cap. Aveam şapte ani şi sigurul gând, al meu şi al vecinilor din cartier, era să se prelungească vacanţa în şcoala abia începută. Pentru că eram ocupaţi şi aveam chestii de făcut: campionate la elastic, jucat cu păpuşile (cele două, trei, câte erau), stat prin vecini, croit drame între clanurile de fete, locuit la bunici, prins canale TV de la sârbi, citit Cireşarii, etc, etc. Orice justificare a întorsului într-o şcoală abia începută, cu urme de gloanţe pe care nu le-a mai reparat nimeni până am terminat liceul, era invalidă.

Pentru că voilá!, niciodată nu ştii cum să iei urarea asta cu iz de blestem: may you live in interesting times. Şi văzând sub ochii mei cum se repetă istoria în ultima vreme, nu ca format ci ca substanţă, observ un episod de acum 30 de ani care îşi reia cursul prin reacţia copiilor mei: se închid şcolile, perfect, deci vacanţă! Acum, ca şi atunci, nimeni nu putea previziona ce avea să urmeze. Singura diferenţă era că atunci lumea acţiona din speranţă, nu din panică pentru că în timp ce noi trăim stări exersate în SF, ei se bucură de "iubire în timpul holerei". Şi iată cum tranzitând dinspre Solaris înspre Sfârşitul copilăriei şi dinspre colectiv (by the way, de ce nu a mai apărut în cinemaurile din Timişoara?) înspre Snowpiercer, ceea ce era "pe vremea mea" SF, devine acum parte din cotidian. Învăţăm deci să trăim cu ideea pandemiilor şi a încălzirii globale pe bune, cu teama biologică de "celălalt" şi cu impermanenţa acelui "this shall pass as well" care după meditaţia într-un centru safe şi în linişte timp de zece zile pare acum un lux de dorit, nu un test necesar. Şi iată, din mistic (sic!), cum se simte acel hic et nunc: tensiune auto explicată, tradusă din intuiţie în cognitiv - se întâmplă acel ceva ce trebuia să se întâmple odată şi odată. Ca să înţelegem mai bine acest fenomen, ne conectăm la schimbarea vremii, meteopatia fiind un indiciu necesar: acolo, în junglă, cu norii negri deasupra capului care-ţi plezneşte, într-o căldură presantă sangvinic şi isterizată psihic, aştepţi. Plouă.

Şi a plouat: stare de calm (raţional vorbind; vibraţional era clar), plus o plăcere sadică de a sta într-un loc, în retragerea simţurilor către un focus exersat. Vipassana chez moi, jucând Scaunele cu The Doors într-un moment de linişte în aşteptare. Atunci când îţi vezi acel The End ciclic al copilăriei cu ochii, ajungi să faci şi ce trebuie: atent în resemnare, cumpătat în analiză, antrenat în gândire critică, învăţat să ai răbdare, focusat în interior, vigilent în exterior.

Can you picture what will be?
So limitless and free
Desperately in need
Of some stranger's hand

Trăind aici şi acum aceste interesting times, învăluite într-o mantie de magie neagră, la poalele unui gheţar obosit şi la marginea unei păduri în care timpul nu mai avea răbdare pentru, mai ştiţi? Timpul nu mai avea răbdare: nici cu tine, nici cu mine, nici cu sine.

There be dragons.

Va urma...