Camera de aşteptare

Într-un timp îndepărtat, undeva aproape de Dharamsala, stăteam într-un salon de coafură în formă de cort. În acel spaţiu nedefinit eram: nici afară, nici înăuntru, nici acoperită, nici descoperită. Aşteptam să mi se schimbe culoarea părului. Dintr-un impuls venit de nicăieri (merg extrem de rar la coafor), după zece zile de izolare într-un centru de meditaţie, ieşeam cu această fixaţie, departe de orice metafizic sau transcedental. Cele zece zile de trezit la patru dimineaţa, de nevorbit şi mâncat puţin m-au scos în stradă cu gândul că vreau să devin roşcată. Şi pentru că nu se punea problema de programare, am aşteptat în linişte câteva ore bune în acel cort cu oglinzi până să mă ia o indiancă în primire. Nu aveam la mine nici telefon deştept, nici carte cu foi, nici podcasturi, nici muzică, nici radio de ascultat. Nimic, în afară de gândurile care după atâta linişte asurzitoare păreau un fel de Stabat Mater în bulcă. Şi mai ţin minte că atunci când mi-a venit rândul n-am avut nici cea mai mică simţire. M-am aşezat pe alt scaun, ca şi cum aş fi fost un program setat să facă asta. Realitatea aceea mi se crease, ca şi cum locul şi timpul ar fi făcut parte dintr-o invitaţie pe Zoom, în care trebuie doar să apeşi pe butonul de Accept. Şi iată-mă acolo, în faţa unei oglinzi ca o fereastră virtuală, un portal către un sine colorat. Pentru că aşa aveam să ies din acel cort: schimbată la faţă. Nu expresia mi se modificase, doar percepţia de sine, odată cu acea culoare diferită a firelor de păr, adevăraţi senzori ai memoriei colective. Prin acele fire care aveau să modifice transmiterea imaginii, aveam să mă camuflez pentru o perioadă. Intuisem bine: avea să urmeze o etapă pentru care aveam nevoie de un alt look în Outlook.


La fel ca acum, acele momente de aşteptare într-un spaţiu improvizat aveau să-mi rămână întipărite în memoria extrem de activă zilele astea. Sunt puternice aceste spaţii de aşteptare. Nu ştii dacă din acest Purgatoriu eşti trimis direct la dracu sau nu. Eşti trimis sau te duci tu singur? Stând pe loc, ai acces la un timp care se feliază, ca nişte clătite suspendate în spaţiu. Pe unele le mai poţi apuca, la altele ţi-e clar că accesul îţi este interzis. Şi de aici n-ai decât să lupţi cu ipocrizia: dacă tot ai învăţat să aştepţi, aşteaptă până la capăt. Pentru că şi disciplina asta cere ceva la schimb: control mental, abstinenţă, concentrare, stabilitate, şi aşa mai departe. Cât mai departe. Mai înfricoşător este când ai trecut toate testele la care te-ai înscris şi ajungi într-un moment de contrabalans: îţi dai seama că te-ai întors în clasa pregătitoare.


Tot într-un waiting room existenţial dar care diferă de pregătitoarea de la şase ani în care greşelile îţi erau marcate cu un cerculeţ. În această formă de cameră ovală, fiecare minut amplifică şi conturează, îngroaşă şi subliniază, îţi dă remindere, clopoţei, te anunţă şi te denunţă. Nimic mai derutant decât această succesiune de imagini, fiecare în faza ei de disecţie a unei realităţi cuantice. Pentru că după ce ai terminat cu acea stare de curăţenie compulsivă în exterior, vine şi rândul lui zoom in. Şi chiar dacă ţi-ai exersat capacitatea de a anticipa, nu-i dai de capăt prezentului virtual. Pe Zoom eşti o proiecţie, pe când în camera de aşteptare, fără oglinzi şi fără tablouri, n-ai decât să vizualizezi mutarea pe alt scaun. La cap. Şi exact în această încercare de a-i da de capăt capătului timpului microscopic, plin şi el de viruşi şi bacterii de toate formele, îţi dai seama la un moment dat: degeaba pe speli pe mâni de fiecare dată când simţi că ai picat în păcat. Pentru că "Horror has a face... and you must make a friend of horror. Horror and moral terror are your friends. If they are not then they are enemies to be feared. They are truly enemies."

Şi cam aşa în camera de aşteptare de după 15 ani, tot cu discursul Colonelului Kurtz în cap, cu încercarea de a le înţelege şi cu legea morală în noi.

P.S.: Plus câteva amintiri dintr-un viitor parafrazat: de data asta lupta va fi cu noi înşine sau nu va fi deloc.