Şi uite cum, vorba ceea, numai asta ne mai trebuia într-o perioadă în care tot mapamondul tremură în faţa unei creaţii proaste, dar puternice. Şi dacă tot e să călcăm pe acest teren minat, şi ea, corona, ca şi restul virusurilor şi bacteriilor de pe planeta asta, este o manifestare a divinului. Sau nu, ele nu sunt creaţii, sunt doar nişte "erori de laborator divin", decăzuţii Paradisului. Pe ei / ele, cine le pedepseşte? Sau poate ai şi ei / ele o entitate superioară care să le spună: măi, nu-i moral să faci asta! Dar hai, împărtăşeşte-te şi eşti iertat.
Şi uite-aşa, dacă nici după palma asta radicală nu pricepem că în loc de biserici mai sănătos ar fi să se ridice spitale, cred cu tărie că speranţa va deveni un sentiment cu care să-ţi fie ruşine să mai ieşi în lume. Ellis Redding zicea în The Shawshank Redemption: "Hope is a dangerous thing. Hope can drive a man insane.". Neştiind de care parte a speranţei te poziţionezi, nihilismul începe să pară un vis de dorit şi de îmbrăţişat. Nu doar virtual. Ai bifat în mare cam ce era de bifat. Timpul de a muta munţii din loc (ca Mahomed?) pare trecut şi limitat. Şi totuşi, Ulise, cu tot cu eterna sa întoarcere acasă, cu tot cu acea nostalgie a spaţiului de care (la naiba), aparţii geografic, cu tot cu eternul sentiment al ratării în spaţiului mioritic. Parfumul interbelic a trecut demult, odată cu schimbarea la faţă. Acei filosofi francofoni şi fumători de pipă, cu tot cu speranţele şi nostalgiile lor par acum nişte poeţi adolescentini faţă de ce are de înfruntat homo contemporaneous.
Ai vrut globalizare şi libertate. Dar n-ai avut chef şi de efectele secundare ale unei libertăţi infinite de mişcare. Pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea. N-ai avut parte de acel tip de educaţie şi acel tip de gândire care să-ţi pună creierul în mişcare şi să te mai întrebi, din când în când: din ce perspectivă privesc problema asta? Oare e bine, oare e rău? De ce parte a dogmei mă poziţionez acum? Care este raţiunea acţiunii mele? Dar când ai crescut cu comentarii literare învăţate pe de rost, să iei liturghia mot a mot este probabil un mod de a-ţi lua pilula de «tout va bien». Şi numai noi, blazaţii, ştim că (vorba unui prieten, nu a lui Google), "n-o fost bine nici când o fost bine". Şi "iac-aşa se joacă fata, şi la stânga, şi la dreapta". Nu că am avea pretenţii de poziţionare într-un fel sau altul. Nici asta nu ştim, să ne asumăm oportunismul exersat în Balcani. Pentru că nici stânga nu mai e stânga şi nici dreapta nu va mai fi vreodată cum a fost. Şi, doamne fereşte să mai fie! Bun, şi cum va fi de acum înainte? Închidem graniţele şi ne vedem fiecare de "cazurile sale". O lăsăm mai moale cu libertatea de mişcare, cu libertatea de exprimare, cu libertatea de a fi "celălalt".
Dar despre ce vorbeam aici? A, despre arta blasfemică. Şi mai doream să vorbesc despre dans, dacă tot a fost săptămâna trecută Ziua Mondială a Dansului (29 aprilie), în perioada asta în care fiecare a dansat în mintea sa. Mr. Gaga (o, da), vizualizat pe tiff.unlimited.ro, despre viaţa şi cariera coregrafului israelian Ohad Naharin. Apropo de Ulise şi sindromul eternei întoarceri acasă, şi Ohad s-a întors din New York, târând-o după el la Tel Aviv şi pe nevastă-sa americano-japoneză. Pentru că asta a înţeles evreul mişcător: că dacă vrei să schimbi ceva în mentalitatea oamenilor înveţi de sus, dar te întorci acolo jos, pentru a-i învăţa şi pe alţii. Nu cam aşa făcea şi Isus din Nazareth? A nu se interpreta: nici o paralelă între Ohad şi Isus. Deşi, nu mai zic, esteticul depăşeşte sfera raţionalului. Dar nu intru în discuţia asta. Eram la Ohad şi la dansul lui gagarian.
Şi de aici ajung eu la aceeaşi şi aceeaşi concluzie de om blocat: speranţa e în artă. Ne luaţi şi asta, ne-aţi nenorocit de tot. Aşa că închei. Speranţa e periculoasă. Dar nici noi nu trăim o veşnicie. Zic să ne riscăm. Mai e ceva de pierdut?
