Şi ieşi în lume, chiar şi aşa, cu mască colorată şi mănuşi chirurgicale, cu privirea scufundată în teama de celălalt ca produs al biologiei şi cu paradoxala încredere că tot ceea ce ştii despre rău te va ocoli pe tine, fiinţă unică. Toţi diferiţi, toţi egali. Avem şi noi Banksy-ii noştri locali. Şi ei au valorile lor, cu încredere într-o formă de guerilă provincială.
Dezvoltând cu greu conceptul de comunitate în urbea noastră post-revoluţionară, tocmai când ea se relaxase de-a binele într-o formă de capitalism democratic de nesperat pentru o societate post-comunistă, mai ai şi surprize. Săptămâna trecută a fost revelatoare. Am cerut şi s-a dat. Pentru o cauză. Lumea şi-a amintit că poate lupta pentru ceva. A reacţionat şi a ştiut să dea. O formă de cultură prinsese contur într-o minunată lume nouă lovită în nişte principii pe care nici nu ştia că le are.
Redescoperit în neprevăzut, solidarul a câştigat spaţiu de manifestare. Şi din tot acel abstract în care fiecare ne găsiserăm portiţe tot mai mici de Exit, am căutat prin experimentare. Având încredere într-un proces care se cerea procesat şi nu testat, formule tot mai impersonale se cereau aprobate. Voi face altfel lucrurile: voi călători mai conştient, voi cumpăra mai puţin plastic, n-am să mai fug dintr-o parte într-alta fără să fie necesar, nu voi concura cu Inteligenţa Artificială, nu-mi voi exersa logica pentru a mă bate cu maşina, voi fi uman riscându-mi emoţionalul.
Media socială începuse să-şi piardă şi ea din haz. Online-ul devenise şi el redundant. După primele zile de deconfinement, Europa îşi înfrunta fricile existenţiale. Ar fi dat regatul pentru o cafea şi orice siguranţă biologică pentru o oră de conectare. Într-adevăr, oricât de desacralizant, nu poţi dresa dorinţa. Oricât o ţineai sub control, trăia alături de tine, dezvoltând habitate paralele, în lumi cu o eternă lună plină şi staţii spaţiale legate prin fire strălucitoare în formă de sinapse galactice. La fel ca afară, fuseserăm fiinţe sociale şi în Peşteră.
Fără să ne uităm în urmă, ne doream înapoi normalul. Oricât de schingiuit şi de ciopârţit în însăşi sensul zilei de mâine, cu teama de extincţie dar cu simţurile anesteziate, te trezeşti dimineaţa şi ştii ce vrei: o cafea în Unirii.
Îţi iei masca înflorată care te protejează de tine însuţi, cu un aer de vacanţă în Thailanda, îţi încaleci bicicleta tubeless şi ai zburat către acel centru al lumii tale nealterate.
Acea mică comunitate era încă acolo. Şi nici n-avea unde să se mai ducă. Uniţi cu forţa, dar atraşi de lumină ca muştele de lampă, aveam să ne vedem de cafenele noastre într-o Unirii fortificată.
Hai, zi de mâine!
De astăzi îmi pasă de Tine.
