Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Simularea din grădina Edenului


Manu Anghelescu

19.05.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Am evadat din lumea pe care mă chinuisem să o construiesc mental în ultimele două luni. În parcul cu statuia supradimensionată şi cu o iarbă lăsată să crească în voia sorţii, eram un întreg cartier. Ieşeam la un pahar de vin într-un spaţiu mai public ca niciodată. Le priveam pe fetele de lângă mine cu o uşoară stângăcie. Mă obişnuisem să tac şi să privesc în jur. Antena parabolică în formă de iconiţă cu faţă zâmbitoare îmi indica direcţia privirii. Şi nu o puteam ocoli, pentru că mai jos era trântit un graffitti imens şi negru: te iubesc.

La fel ca iarba lăsată de capul ei, eram şi noi acolo, trântiţi pe jos sau pe bănci, ca şi cum asta era tot ce ne mai rămăsese dintr-un timp recâştigat în două luni în care mulţi dintre noi fuseserăm nevoiţi să ne restructurăm din cap până-n picioare. Ca-n poveştile cu Harap Alb. Împărţind aceeaşi bancă dar nu şi aceeaşi privire, fiecare eram orientate către altceva. De după râsete puternice, lumile paralele erau evidente.


Devenise periculos să-mi bag în cap ideea deterministă cum că eram nişte simulări digitalizate într-un proces de independizare a conştiinţei proprii. Ştiam că nu venise încă vremea concluziilor, dar ne purtam ca şi cum am fi revenit dintr-o călătorie cu peripeţii de Jules Verne. În această izolare în care mulţi dintre noi am avut ca obiectiv strict sănătatea mentală şi fizică, lucrurile se schimbaseră doar în acel spaţiu metafizic. Restul devenise un cadru căruia îi mai dai refresh sau click. Văzând o lume în dezintegrare, ne-am găsit un aliat puternic în online, până când şi acela devenise profan. Planurile pentru o perspectivă alta decât să te vezi pe tine şi pe cei de lângă tine ieşind sănătoşi la cap dintr-un teatru tot mai absurd, erau redundante.

Şi totuşi, în absenţa cognitivă de pe banca în loc de scaun la cafenea, vedeam evidenţa: pentru unii nimic, dar nimic nu se schimbase. La fel de ancoraţi în concret şi la fel de hotărâţi în activismul unui sociabil previzibil, îşi vedeau liniştiţi de planuri. Singurătatea auto cultivată, întărirea relaţiilor cu proprii copii, restructurarea unui program zilnic total diferit de ritmul în care îţi găsiseşi sensul în ultimii ani, dar mai ales evidenţa unui timp continuu în care nimic, dar nimic nu se pierduse ca energie manifestată, se făcuseră ţăndări în câteva minute de interacţiune socială.

Camera de aşteptare se lărgise şi atât. Nu pătrunseserăm în altă dimensiune, sezonul sacrului trecuse demult, în timp ce încercam să ne căutăm o nouă ancoră: omul/oamenii de lângă tine, chiar dacă la mii de kilometri distanţă, atât în timp, cât şi în spaţiu. Nu mai eram constrânşi de spaţiul fizic. Colega de cameră din Rishikesh, blocată pentru încă ceva vreme într-o Indie în care lucrurile pot degenera oricând, ne aduna pentru sesiuni online. Ieşeam din acel living room digital convinsă că eram încă pe acel mal la unui Gange necenzurat. Realul şi online-ul deveneau un mélange à trois, în care propria conştiinţă începuse să se îndoiască de propria individuaţie spaţială. În timp ce în lume se murea pe capete, într-un exod al unui sistem care repetase atât de des propria scamatorie încât începuse să o creadă, stăteam pe o bancă, printre fire de iarbă.


Pentru unii dintre noi, acesta era finalul unei lumi în care ne plimbaserăm ca-n propria grădină: găzduiţi de oameni străini la capătul pământului printr-un mesaj într-o platformă, plimbaţi fără griji în rol de autostopişti intergalactici, cinând în restaurante la capăt de Univers, fumând unii după alţii, lingând aceeaşi coardă trântită în praf de stâncă, împărţind aceeaşi cană de cafea neagră, privindu-ne adânc în ochi cu speranţă.

Era clar. Graniţe conturate într-o lume căzută în propria plasă. În acelaşi timp în care o calotă glaciară îşi găsea calea către o baie universală.

Peste un cer clar, plante agăţătoare în stil Angkor Wat, reţele sociale prietenoase cu mediul, consumatori tot mai ahtiaţi de online, priviri pe după măşti personalizate şi evitarea evidenţei în formă de sparanghel frumos legat, plutea îndoiala.

A fost doar o simulare, nu-i aşa?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer