Şi pentru că nu văzusem Mioriţa celor de la Auăleu, dar mai ales pentru că lipsa de teatru în concret devenise insuportabilă, s-a decis că într-o zi de iulie 2020 nimic nu putea fi mai important. Forţând elasticul incertitudinii, puteai doar să te asiguri că ajungi din punctul A în punctul B în siguranţă. Coborârea de pe scenă însemna: mister căzut în banal, eroii aka oameni normali, legendele erau poveşti de cafenea, marile descoperiri acolo de când lumea.
Mioriţa sau alegoria unui destin ratat, într-un spaţiu sortit dramei. De data asta pe black metal, măşti supradimensionate, actori mimând în ploaie şi un solo de percuţie care să te bage în nostalgia unui Negură Bunget minimal. Reîntorşi la esenţa actului mut, fără nuanţe sau cuvinte, într-o succesiune de imagini şi lumini care să-ţi aducă aminte de rolul tău de spectator în propria existenţă. Doar că acum eram mascaţi cu toţii. Fiecare la locul lui, distanţaţi de soartă şi privind din spatele unei succesiuni de nuanţe când politice, când sanitare, din nou spectatori în loja modestă a unui teatru planetar.
Eram acolo cu totul, cu gluga trasă, privind prin măştile actorilor, ascultându-le mişcările unui rallentando în tai chi, atingând briza unei culturi ştanţate în apocaliptic. Acolo, în solitudinea tragediei inevitabile, cu oricâtă revoltă ar fi fost la mijloc, aveai două variante de accesat: a prevenţiei sau a înfruntării. Curaj versus teamă şi acceptare versus revoltă. Într-un spaţiu traumatizat ai slabe şanse să te ridici deasupra destinului. Prin reprezentare îţi poţi readuce aminte de istoria personală şi anticipa mişcările viitorului, Mioriţa redevenind acea întoarcere la ancestral. Într-un performance tras din antic, pe ruinele unei cetăţi sprijinite pe mlaştina unui oraş dezorientat, Mioriţa Auăleu urla în ploaie ca o sirenă de ambulanţă. Era urgent şi era in the now!
Mişcări lente în ploaie, sunet de tobe şi urlete de lupi mascaţi, într-un dans simbolic cu moartea. Trăind această reprezentare, ne reintram într-un ritm visceral. Transferul transhumanţei, delirul răzbunării, atracţia crimei, păcatul suprem şi lipsa unei autorităţi consecvente avuseseră consecinţe nefaste. Carte poştală a istoriei balcanice, Mioriţa era despre fiecare. Fără pâine şi sare.
Sechelat de închideri şi temeri, de boală şi politic, de un psihic comun şi un altul individual, concluzia era clară: fără teatru ne vom devora unii pe alţii.
