Prima extracţie

Sunt fascinat de molarul pe care-l rotesc între degete. Are două rădăcini curbe, care sunt absolut intacte. În partea de sus e însă cam înnegrit. La ultima vizită la cabinet, stomatologul mi-a plombat măseaua de lângă. A văzut cu ocazia asta că şi molarul de minte e cariat. "E vital, dar nu merită să-l mai tratăm", mi-a spus. I-am dat acordul să mi-l scoată. De mult insista el să-mi scoată măselele de minte. Pe toate patru dintr-o dată, nici mai mult nici mai puţin. Mă opusesem până atunci, ştiam de la Tataia că natura are socotelile ei. Chiar dacă utilitatea molarilor de minte e discutabilă, nu pot fi complet inutili, şi cu atât mai puţin dăunători, aşa cum încearcă unii să ne facă să credem. La fel stau lucrurile şi cu apendicele sau cu amigdalele. Periodic vine câte o modă să ţi le scoţi chiar dacă n-ai nimic, doar aşa, preventiv, ca să le dai chirurgilor de lucru.

Oricum, odată scos, am rugat dentistul să nu-l arunce. Mi l-a pus într-o cutiuţă, şi mi l-a dat să-l iau cu mine acasă, ca amintire. E prima mea extracţie, dacă fac abstracţie de cei de lapte. O parte integrantă din mine, devenită brusc un obiect străin. O amuletă, ceva ce mi-aş putea atârna la gât, să zicem.

Îmi amintesc că păstram în casa bunicilor nişte dinţi de lapte, într-o cutie de chibrituri cred. Îi zăngăneam din timp în timp, până când am uitat de ei. I-am lăsat pe undeva pe-acolo când am plecat, cu gândul că stau bine, şi că voi vorbi cu Tata să-i iau cândva, împreună cu ce-am mai lăsat. Ani de zile nu s-a ivit ocazia, iar între timp au dispărut.

Cel mai tare m-a supărat nu că mi-am muşcat de câteva ori obrazul până când m-am obişnuit fără molarul de minte, ci că nu mai pot să scot sunetele care mă amuzau, un fel de mieunat cu care păcăleam pisicile, care mă priveau mirate, crezând că sunt una de-a lor.

Cert este că extracţia s-a desfăşurat fără probleme. Radiografie, identificat felul cum arată rădăcinile, anestezie, scos molarul cu doar câteva opinteli urmate de pârâituri, vindecat locul imediat. În timpul ăsta în cabinet se auzea o muzică ambientală, iar medicul îi povestea asistentei despre planurile sale de vacanţă.

Cu totul altfel ca pe vremuri. Primul meu drum la dentist a fost cu Tataia. Cred că încă mai lucra la policlinică, sau poate că se pensionase de curând. Cert este că m-a dus la un coleg de-al lui, stomatolog, să-mi scoată un dinte de lapte. De la felul cum arăta cabinetul, de la miros, sau nu ştiu de la ce, mi s-a făcut aşa o frică când m-am aşezat pe scaun, că am ţâşnit afară, şi nu m-am mai oprit până ce n-am ajuns în stradă. Din acel moment, n-am vrut să aud ani de zile de stomatolog. Toţi dinţii de lapte mi i-am scos singur, trăgând de ei într-o parte sau într-alta de cum începeau să se mişte, până ce-mi cădeau în palmă.

Se pare însă că de-acum nu mai am încotro, va trebui să-mi vizitez stomatologul pentru următoarele extracţii.

(Bucureşti, august 2018)