Rolls-Royce-ul alb

Bucureşti, cândva către sfârşitul anilor 1960, începutul anilor 1970.

Pe străzile capitalei vedeai doar rare Dacii 1100, şi din când în când şi câte o Dacie 1300, încă o mare noutate. Dintre maşinile străine, câte o Škoda 1000 MB, un Renault Dauphine Gordini, sau un FIAT 1100 sau 1300 care înlocuia timid Popedele, Volgile şi Moskvici-urile de până atunci. Trabant-ul 601 Hycomat era rezervat invalizilor, dar nu cred că erau mai mult de câteva bucăţi în toată ţara. Mai erau desigur automobile oficiale - multe Mercedes-uri şi câteva BMW-uri. Acestea erau rezervate oficialilor Partidului Comunist, precum şi membrilor Securităţii. Şi, bineînţeles, mai era şi spectaculosul Cadillac decapotabil al lui Ceauşescu, care putea fi însă văzut doar la mari ocazii, cum a fost vizita generalului de Gaulle. Cadillac-ul a fost peste câţiva ani înlocuit cu altă "frumoasă americană", un Buick folosit şi el tot la ocazii simandicoase. Din motive de securitate, "cel mai iubit fiu al poporului" prefera însă să străbată drumurile sale de zi cu zi din Bucureşti într-un Mercedes închis. Întotdeauna în viteză, în coloană, pe artere complet blocate cu mult timp înainte să treacă el şi bine păzite. Dar asta este deja altă poveste. Cert este că nimeni nu şi-ar fi putut imagina pe atunci Mercedes-uri, BMW-uri, Cadillac-uri sau Buick-uri parcate pe stradă, toate erau abil ascunse de ochii publici în garaje bine păzite de securişti.

Vă imaginaţi de aceea surpriza mea când, într-o zi, am văzut parcat lângă trotuar, la Patria, un Silver Shadow alb. Da, nici mai mult nici mai puţin decât un Rolls-Royce adevărat, cu calandru cu zeiţă şi cu tot ce trebuie, în plină stradă. Era înconjurat din toate părţile de un mare grup de băieţi de toate vârstele, care zumzăiau în jurul maşinii ca albinele în jurul unui stup. Maşina avea număr de Elveţia. Masa de admiratori era atât de compactă, încât mă învârteam prin ea fără vreo speranţă de a ajunge în primul rând. Pe atunci, primul reflex când vedeam o maşină nouă era să mă uit pe vitezometru. "Cât prinde?" era prima întrebare. Tot luptându-mă fără succes să-mi fac loc să înaintez, am observat cu invidie un bărbat care-şi făcea cu greu drum spre portiera maşinii. Era îmbrăcat într-o pereche de bluejeans scurţi, din care atârnau aţe, ceva neobişnuit pe atunci, şi un T-shirt alb, simplu, care acum pare ceva normal, dar pe atunci te ducea cu gândul mai degrabă la un maieu de corp, doar zidarii de pe schele mai purtau aşa ceva, împreună cu coifuri din ziare, oamenii normali purtau cămăşi bine apretate, bine călcate, cu nasturi şi cu guler. În picioare avea o pereche de şlapi, ceva ce iarăşi n-ar fi purtat nimeni în Bucureşti pe atunci, poate doar la mare. Arăta ca un autentic hippy, fără a mai fi însă tânăr. I-aş fi dat cam cincizeci de ani după părul grizonant, îngrijit tuns, deşi, cine ştie, pe vremea aceea toţi cei trecuţi de treizeci de ani mi se păreau bătrâni.

Când bărbatul a dus mâna la buzunar, ca să scoată cheia, brusc masa de copii a făcut linişte şi a început să se dea respectuos la o parte. Bărbatul a descuiat uşa maşinii, s-a aşezat la volan şi a pornit motorul, care nu s-a auzit.

Noi ne-am strâns pe trotuar, la doar un pas distanţă de maşină, aşteptând în tăcere, ca la biserică.

Lampa semnalizatoare din stânga spate a clicăit, apoi Rolls-Royce-ul s-a pus lent în mişcare, fără nici un zgomot.

L-am urmărit ca prin vis cum înaintează plutind parcă spre Piaţa Romană. După ce a dispărut din câmpul nostru vizual am mai stat nemişcaţi câteva clipe, după care ne-am împrăştiat fiecare spre casa noastră, în liniştea cea mai adâncă.

(Bucureşti, august 2018)