Voi fi pe veci a ta!

E galbenă, nou-nouţă şi, imediat ce ieşim din Valea Cascadelor, se întinde, nerăbdătoare, la drum. De parcă ar vrea să vadă din nou locul naşterii sale: banda de montaj a fabricii de lângă Piteşti. E ea, Dacia 1300, Dacia visurilor şi economiilor mele.
 
Pe autostradă nu ne depăşesc decât camioanele, basculantele, furgonetele şi maşinile de import care nu-s Trabant. Pe lângă cele trei Trabanturi pe care le depăşeşte, ea trece respectuoasă, decentă, ceea ce e oarecum de mirare la o maşină atât de tânără. Saltă graţios din fund la fiecare groapă din asfalt, adică la fiecare 500 de metri. De, suspensii noi! Se opinteşte un pic când trebuie să reduc din viteză şi s-o bag în a III-a. Consider că e perfect normal, aşa e cu orice lucru nou, până te acomodezi cu el. Nici mie nu-mi place când mă bagă şeful în viteză.
 
Ventilatorul nu merge, uşa din dreapta nu se poate închide, dar mi-au zis că se rezolvă la revizia I. Aşa că mă uit din când în când spre dreapta, ca să mă asigur că Violeta e încă alături. Este. Radioasă. Cu părul blond fluturând în curentul produs de geamul din stânga. Cu trusa de machiaj în mână, dând contur buzelor ei pline de miraj, cu un ruj de acelaşi nume. O văd ţuguindu-şi buzele, rotunjindu-le, şi mi se pare că aud o voce care şopteşte: "Voi fi pe veci a ta."
 
Argentina n-a avut răbdare să ajungă să-mi spună aşa ceva. A stat la mine în garsonieră, la bloc, timp de patru ani, visând şi ea, ca şi mine, la clipele în care vom depune avansul la Dacie şi ne vom căsători. A răbdat ce a răbdat ciorba de cartofi, mâncarea de cartofi, cartofii prăjiţi, mă rog, regimul nostru obişnuit de economisire întru constituirea avansului la C.E.C. Şi-a scurtat întruna fustele, ca să mai economisească la material şi, până la urmă, n-a mai putut. De la o fustă scurtă şi de la o coadă lungă la cartofi i s-a tras. Un doctor şi-a oprit Skoda 120 lângă Aprozar, s-a făcut că, sanchi, rămăsese fără ardei iute în casă, şi dus a fost cu ardeii, cartofii şi Argentina. Atunci când a venit cu ea ca să-şi ia lucrurile, l-am întrebat, aşa, de conversaţie, cum merge, dacă toarce. Nu toarce, dar consumă destul de mult, mi-a răspuns. L-am invidiat. Chiar dacă maşina nu era nouă, era, totuşi, de soi, avea forme plăcute. Nici nu mai conta de unde o luase, cât stătuse la rând pentru asta şi cât consuma. La banii lui! Argentina, trecând pe lângă mine, s-a mulţumit să-mi pună farurile în ochi. Cele obişnuite, de întâlnire, dar care străluceau parcă mai aprins ca niciodată, din husa sport de pe ele. Producţie italiană, după cum se putea citi pe inscripţia dintre faruri...
 
Rodajul decurge bine, oprim la fiecare 15 km, conform instrucţiunilor din manual, astfel ca "Păpădia", că aşa am hotărât s-o botezăm, să nu se încălzească prea tare. Ne încălzim noi, eu şi Violeta, pentru că ventilatorul nu merge, şi pentru că, orice geam am deschide, se face curent de ne ia pe sus. Aşa încălziţi cum suntem, oprim la întoarcere la km 36. Acolo, în parcare, între un TIR libanez şi o furgonetă încărcată până sus cu geamuri, ne repezim amândoi la bancheta din spate, ca şi cum am căuta ceva acolo. Şi facem dragoste. E pentru prima oară pentru Violeta, şi prima dată după ce m-a părăsit Argentina - pentru mine. Mă urc din nou la volan, simt din nou aceeaşi plăcere imensă şi mă reped din nou la bancheta din spate. Violeta e deja acolo. Va fi pe veci a mea, mă gândesc, şi gândul ăsta îmi alungă cârcelul din piciorul stâng, proptit în scaunul din faţă. La intrarea în Bucureşti, Violeta avea să-mi spună că şi pe ea a durut-o puţin cotul. I-am sărutat cucuiul care-i ridica, în creştet, părul blond, bucuros că nu sunt urme mai serioase. Acasă am încercat din nou să facem dragoste, dar n-am reuşit. Eram prea obosiţi, probabil, după călătoria de rodaj.
 
Peste nouă luni s-a născut Tibi. Un copil sănătos, care ne-a îngrijorat numai la început, pentru că s-a născut cu genunchiul stâng anchilozat. Între timp, benzina s-a scumpit de două ori, ruşii au intrat în Afganistan, iar americanii au decis să boicoteze Olimpiada de la Moscova, tocmai pe chestia asta. A, între timp ne-am şi căsătorit. Eu şi Violeta. A fost ca şi cum am fi planificat toate astea demult: tocmai terminasem un împrumut la CAR, adică ultimul pentru avansul la maşină, astfel că am putut face altul, pentru rate şi pentru nuntă.
 
Cum Violeta era gravidă, "Păpădia" era cea care mă însoţea peste tot. La serviciu, la piaţă, la părinţi la Pogoanele, la socri în Berceni, la coada la benzină. Cel mai des mergeam cu ea la Service. Nu numai la revizia I şi II. Găsea tot felul de pretexte. Ba o planetară, ba un pivot, când pe stânga, când pe dreapta, ba sita de la carburator, ba plutitorul din rezervorul de benzină, ba o manivelă care se încăpăţâna să nu mai ridice sau să nu mai coboare geamul. M-am dumirit câtă dreptate avusese un coleg de serviciu care, atunci când m-a văzut cu "Păpădia", mi-a spus că mă invidiază. Mă mirasem atunci şi i-am şi zis: "Dar tu ai Renault 16, maşină bună, de import. De ce mă invidiezi?" "Uite - mi-a zis el - tu, spre deosebire de mine, în câteva luni o să înveţi Dacia ta până la ultimul şurub. Or să se strice toate, pe rând." A avut dreptate, n-aş fi învăţat atât de repede orice altă maşină.
 
Am schimbat de trei ori roata de rezervă, cea veche fiind de tot atâtea ori împrumutată de nişte inşi despre care Secţia 3 a Miliţiei Capitalei nu avea nici cea mai mică idee. Portbagajul nu mi-era niciodată destul de plin de piese de schimb. Un ciorap de nylon de-al Violetei putea oricând să înlocuiască, în caz că se rupea sau se slăbea cureaua de la alternator. Două dopuri de şampanie puteau oricând să se scufunde în rezervorul de benzină, pentru a înlocui plutitorul, dacă se defecta. Al treilea dop era deja la locul lui, în funcţiune.
 
Din când în când, chiar şi dacă eram singur în maşină, auzeam aceeaşi voce, şoptindu-mi: "Voi fi pe veci a ta." Probabil că se impregnase în tapiţeria de vinilin negru şi revenea, ca un ecou. O ascultam cu plăcere. În momentele acelea uitam să mai pândesc rateurile motorului.
 
Au trecut, cum, necum, câţiva ani. Toamna rugineau frunzele în vii. Iarna ruginea "Păpădia" pe dedesubt. Deşi o dădeam cu grund, o antifonam, ea tot ruginea. Tibi crescuse, se juca liniştit pe bancheta din spate; de acolo o pornise spre lume, acolo era locul lui. Violeta mă iubea; niciodată cum mă iubise la km 36, dar mă iubea. Terminasem ratele la "Păpădie". Ne băgasem la altele, pentru două camere proprietate în Crângaşi. Ruşii boicotaseră şi ei Olimpiada americanilor de la Los Angeles. Românii, imparţiali, luaseră medaliile americanilor la Moscova, ale ruşilor şi nemţilor democraţi la Los Angeles. Benzina se mai scumpise doar o dată, dar crescuseră cozile la benzinării.
 
Într-o duminică, pe înserat, veneam de la Pogoanele, singur, doar cu o jumătate de porc şi o damigeană cu molan. Era în decembrie, ninsese, se pusese zăpadă cam vreo 3 cm şi eram cu rezervorul de benzină pe roşu. Vorba vine, benzină! Nu eram sigur că de la IMT Pogoanele îmi dăduse un tractorist, contra nişte molan şi câţiva Vladimireşti, chiar benzină. Depăşeam o căruţă când, în plin elan, "Păpădia" muri. "Pana prostului" - m-a fulgerat un gând. Am mai apucat să văd cum, din sens opus, un camion creştea, fioros, inundându-mă cu o lumină de faruri orbitoare. Când mi-am revenit eram strâns ca într-o colivie, şi nişte tipi cu aparate de sudură şi cu nişte foarfeci uriaşe se chinuiau să mă elibereze din acea colivie. Le-am strigat să lucreze atent, delicat, să nu strice maşina. "E şocat, a zis unul, ce dracu să mai stricăm? Mă mir cum a scăpat cu zile. E închis ca-ntr-un sarcofag."
 
Au tăiat, au topit bare, stâlpi, capotă. M-au scos după trei ore. "Păpădia" era ca o nucă, strânsă toată: nu deosebeai motor, portbagaj, roţi, faţă, spate. O nucă de fierăraie. Doctorul de la Salvare, când m-a pipăit şi a văzut că sunt întreg, că n-am nimic rupt, că n-am nici urmă de zgârietură, s-a crucit: "Domnule, să pupi fiarele astea, să te rogi la ele, că numai ele şi bunul Dumnezeu te-au păstrat întreg. Cu maşina asta, ai fi trăit pe veci: puteai să cazi în prăpastie, în Dunăre, puteai să te ciocneşti cu un tanc, tot ai fi scăpat."
 
Aşa cum eram, în stare de şoc, mi-am dat seama abia atunci că "Păpădia" era cea care îmi jurase credinţă veşnică. Ea era vocea aceea care spusese, mereu: "Voi fi pe veci a ta." Avea dreptate doctorul: ea nu mă lăsase să mor. Şi acum, uite, îşi dăduse viaţa pentru mine.
 
Pentru că, era evident pentru oricine, grămada aceea de fiare nu mai putea fi, vreodată, maşină. Doar cei de la ADAS, că aveam CASCO, au fost de altă părere. Că "nu pot să-mi dea o maşină nouă, nici compensare în bani, fiindcă poate fi reparată". Când am debarcat-o la Service Băneasa, în curte, mecanicii mi-au zis că am greşit adresa, că ei nu colectează fierul vechi. Şeful lor a dat din umeri, neputincios. "Aşa ceva nu vă repară nimeni, nicăieri." Voiam să plec, să mă cert din nou cu cei de la ADAS, când doi fraţi, unul de la mecanică şi altul de la sudură, au pus pariu cu toţi ceilalţi că fac din nou Dacie din guguloiul ăla de fier. S-au strâns vreo 15 mii miză.
 
Au lucrat la ea două săptămâni. Şeful le-a dat tot concursul, le-a adus toate piesele. Au filmat toate etapele, filmul urmând să fie dat în toate staţiile Dacia Service din ţară, şi, eventual, oferit ca reclamă firmei Renault.
 
Când am luat-o din Băneasa, "Păpădia" arăta, din nou, ca nouă. "Voi fi pe veci a ta" - mi-a trecut din nou prin gând. Şi parcă am şi auzit aceeaşi voce, un pic întinerită. Trăia! Va trăi cât trăiesc eu! Voi trăi câtă vreme va trăi şi ea! Nu ne vom despărţi niciodată!
 
I-am făcut din nou rodajul, ca şi prima dată, pe Bucureşti-Piteşti. Pe Tibi m-am înţeles cu Violeta să-l lăsăm la socri, în Berceni. Ne-am oprit, la întoarcere, tot la km 36. Şi, ca şi în urmă cu şapte ani, am făcut iar dragoste. Doar că acum eram parcaţi între o betonieră şi un autobuz "Tudor Vladimirescu", plin cu excursionişti. Violeta s-a ales cu un ciorap rupt şi cu un genunchi julit. Eu m-am ales cu un cârcel la acelaşi picior, deşi am făcut doar o incursiune pe bancheta din spate. Tibi nu s-a ales cu nimic: nici cu o surioară, nici cu un frăţior.
 
Au mai trecut trei ani, 20.015 km, o bobină de inducţie, cinci becuri pentru faruri, o Conferinţă Naţională şi un Congres al Partidului. Timp în care m-am mai ciocnit, fără să păţesc nimic, nici eu, nici "Păpădia", de un tractor UTB şi de un transportor blindat. A, m-am mai intersectat de câteva ori şi cu Argentina. Trecuse de la Skodiţa doctorului la maşini cu număr de CD. Maşini străine, cu garda la sol din ce în ce mai joasă. Nu era de mirare că farurile băteau tot mai jos, iar fustele Argentinei se tot lungeau.
 
Spuneam de transportorul blindat. Se întorcea din Piaţa Palatului şi soldatul care-l conducea era înnebunit, de-aia a şi dat peste mine. Urla că a căzut Ceauşescu. Am dat fuga la televizor, şi m-am convins că nu minţea. Ceauşescu căzuse, era libertate! Gata cu cozile la benzină! Se vor găsi, peste tot, pivoţi. Bateria de acumulatoare nu va mai ţine doar o lună. Argentina nu va mai trebui să raporteze dacă a avut sau nu orgasm şi să deconteze toată valuta pe care o strânsese prin corpul ei diplomatic.
 
Vreo 10 zile m-au tot căutat prin portbagaj. Am renunţat la bobina de inducţie de rezervă; am lăsat-o acasă, că mă ţineau o oră la baraj: li se părea suspectă, ca un dispozitiv detonant pentru dinamită.
 
M-am bucurat şi eu, cum s-a bucurat şi Violeta, că se găseşte Feta daneză, şi brânză topită norvegiană, şi că toate acestea nu se poate să nu vină de la bărbatul acela bine, cu pulover rulat pe gât. Tibi s-a bucurat şi el, că găsea gumă de mestecat, şi Jolidon, şi că profesorii veneau abia pe la jumătatea orei, după ce terminau de discutat în cancelarie despre cea mai recentă demonstraţie sau despre ultima vizită a minerilor în Bucureşti. Un singur domn nu se bucura, sau cel puţin aşa spunea el, că se vor scumpi toate, că pâinea va fi 30 mii, că o Dacie nu va mai fi 70 mii, şi că ne vor trebui vreo 20-30 ani pentru ca să ajungem să trăim, cât de cât, bine. Acest domn m-a mirat foarte tare. Era bine că nu-l asculta nimeni: ce, adică, nu trăiam chiar atunci destul de bine? Nu se găseau, peste tot, piese de schimb pentru Dacia? Şi încă originale, franţuzeşti!
 
Cam după un an, doi, treaba a început să scârţâie. Nu vorbesc de "Păpădia", vorbesc de institutul la care lucram. Nu mai primeam fonduri de la buget, nu mai aveam ce cerceta, nu erau bani pentru salarii. Şeful, cercetător principal I, doctor inginer, m-a salvat de la restructurări. Ne-am asociat şi am deschis un chioşc vizavi de Piaţa Crângaşi. Nu iese mare lucru, dar cei care au rămas în institut nu-şi iau salariile cu lunile.
 
Cu "Păpădia", cu Violeta şi cu Tibi am fost cam peste tot. La Varna, la Istanbul, la Budapesta, la Chişinău. Mai departe nu ne aventurăm: are şi ea o vârstă! Vorbesc de "Păpădia", bineînţeles. O îngrijesc ca pe ochii din cap. Ea e viaţa mea.
 
"Voi fi pe veci a ta." Fii sigură că aşa va fi. N-o să te schimb pentru nimic în lume. Unii şi-au vândut Daciile şi şi-au adus maşini străine. Mă aleargă cu ele pe şosele sau prin Bucureşti. "Păpădia" gâfâie, i-ar trebui un set nou de motor, dar încerc să-l evit. Am auzit că o maşină care n-are toate piesele originale nu e acceptată la categoria "Antichităţi". Or, noi avem şansa asta, pentru că Daciile vor dispărea în totalitate, foarte curând. Statul vrea să scape de ele: cică ar polua, ar consuma mult. Îţi dă 1500 euro reducere la o maşină nouă, dacă o predai pe cea veche.
 
Eu însă, cum spuneam, nu renunţ la "Păpădia". Chiar şi când va rămâne ultima Dacie în circulaţie! Să mă roage ăia de la Renault sau de la Dacia Mioveni, n-o să le-o dau pentru muzeu. Ştiu că în momentul în care aş renunţa la ea, viaţa mea s-ar sfârşi.
 
"Vei fi pe veci a mea!"
 
Bucureşti, 2008