Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul


Laurenţiu Orăşanu

16.11.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O haltă CFR e tot un fel de staţie. Una mai mică. Dar are şi ea un şef. Şi, când eşti şeful ei de 30 ani, ţi-e din ce în ce mai uşor să te scoli dimineaţa şi să vii la lucru. Singura problemă sunt meciurile la televizor: le programează din ce în ce mai târziu. Nici azi-noapte n-a bătut Rapidul, chiar dacă am tras speranţa că măcar la "Cronica etapei" vor confirma cele trei penaltiuri pe care arbitrul trebuia să ni le acorde. Deşi am stat până la miezul nopţii lipit de sticlă, se pare că penaltiurile le văzuseră numai eu, angajaţii Căilor Ferate Române, Taher şi Copos.
 
Nu ştiu la ce oră au ajuns la serviciu Taher şi Copos, dar ştiu că eu am întârziat 15 minute. Şi doar trec drumul. Nici n-am apucat să-mi iau şapca de şef, o ştiţi, aia roşie, de la acarul Păunescu, care tocmai dăduse liber unui marfar încărcat cu damigene nou-nouţe, când Maria, femeia de serviciu, nedormită, fără halatul regulamentar, agitând ca o vrăjitoare târnul de nuiele, se năpusti spre mine:
- O nenorocire, dom' şef, o nenorocire! Bine că aţi venit la timp!
 
Am crezut mai întâi că glumeşte pe seama întârzierii mele. Dar la noi, la CFR, în toată reţeaua, nimeni nu face glume pe seama şefului. Nu când şeful e de faţă. Era ceva serios, altfel basmaua ei n-ar fi fost legată strâmb sub bărbie. Îi plăceau basmalele şi avea grijă să poarte mereu una asortată la halat. Pe asta i-o dădusem cadou chiar eu, acum trei ani, în ziua în care nu găsisem nicio hârtie, niciun cotor de măr, nicio coajă de sămânţă în săliţa haltei şi pe o rază de 25 cm în jurul ei.
 
- Ce-i, Maria? Iar s-a îmbătat Griguţă, bărbatu-tău? Te-a bătut?
- Nu, dom' şef, nu râdeţi că nu-i de râs. Vă deranjam eu doar pentru atâta lucru? Când n-aduce leafa acasă vă spui sigur. Dom' şef, am visat ceva. Şi ştiţi că eu ghicesc în vise... Văd în ele totul clar. Tot viitorul. Tot ce-am visat mi s-a întâmplat. Am visat că ajung salariată CFR, am ajuns, păi? Am visat noaptea că o să-mi daţi basmaua asta; am pus mâna dimineaţa pe târn, am mai şters şi praful, am făcut halta lună, mi-aţi dat-o, nu?
- Lasă, basmaua ai meritat-o. Zi mai bine ce ai visat. Dacă ai visat de rău, înseamnă că va fi bine. Aşa parcă e cu visele, nu?
- Am visat cu amănunte, dom' şef. Se făcea că avansasem, măturam în birou la o gaie mare, cred că era la Regională, că avea etaj. Avansasem, care-va-să-zică. Mătură cu coadă, halat verde, mănuşi de-alea cum poartă doamna doctor Mirela de la dispensar când dă tărâţe la porci. Deşi cu tărâţe îşi face unele mască, nu-ş' de ce îşi apără doamna doctor palmele cu mănuşi. Când m-am dus să mă caute de gâlci, nu şi le-a pus...
- Mario, zi cu visul, că m-ai făcut curios. Deci, tu la Regională, eu - nimic?
- Eram prea nouă acolo ca să vă pui o pilă, dom şef. Prea nouă, dar ştiţi, nu stam o clipă. Mă băgam peste tot, să vadă că am activitate, că sunt trup şi suflet. Şi uite, aşa, ca-n vis, mă dau uşurel dupe birou, mă fac că şterg o poză veche de când a luat Rapidul nost' ultimul campionat, şi ce citesc peste umărul gaiei? Vă spui io, că nu ghiciţi cât lumea. Accidentul de la staţia Crasna, din 16 iunie 2008.
- 16 iunie e azi, nu? Crasna din Regionala noastră să fi fost? Prima gară pe direcţia Bârlad?
- Precis, dom' şef, Crasna de pe la noi. Că uite ce mai scria: scria de dvs. La trecerea prin halta Munteni a rapidului 662 Iaşi-Bucureşti, şeful haltei, Mărculescu Ilie, ceferist cu vechi ştate în funcţiune, a observat scântei între prima osie a vagonului 13 şi şină. Adică dvs, dom' şef, vedeţi de ce zic că e Crasna noastră? Munteni, halta noastră, dom' şef!
- E clar că e Munteni-ul nostru. Şi ce-am făcut? Vreau să zic, în raport...
- Domnul Mărculescu a anunţat imediat staţia următoare, staţia Crasna, care staţie a oprit Rapidul 662, cu semnalele roşii regulamentare, astfel că a fost prevenită o catastrofă feroviară de proporţii.
- Maria, eşti sigură pe ce ai visat? 16 iunie, azi? Crasna? Să fi observat eu scânteile? Mă cam mir. Ştii doar cu ce viteză trece rapidul prin halta noastră! Nu mă uit niciodată, că îmi intră praf în ochi şi mă apucă ameţeala...
- Lăsaţi modestia, dom' şef. Aranjaţi-vă puţin, că păreţi cam nedormit. Rapidul ajunge la noi peste o oră, iar peste 3-4 ore o să fie reporterii buluc pe dumneavoastră.
- N-or să vină reporterii prea repede aici. Poate n-or să vină deloc. Or să se ducă la faţa locului, la Crasna. Şi parcă nu e drept. Ce merit o să aibă ei? Că au pus semnalul roşu? Asta poate face şi un ţânc de 5 ani. Al dracu' Stănilă! Precis că îi dau primă mai mare decât o să-mi dea mie! Poate-l şi promovează la o gară mai mare. Sau poate vine la tine, Mario, la Regională. Şi eu, eu o să mor şef de haltă! Dar stai...
 
Că-mi venise o idee. De ce să se umple de glorie Crasna? De ce Stănilă, şi nu eu, Mărculescu Ilie? De ce n-aş opri eu trenul, aici, în Munteni, dacă tot ştiu că sar scântei la prima osie de la vagonul 13? Când mai aveam noi ocazia asta, să oprească rapidul în Munteni? Da, chiar în Munteni, chiar în haltă trebuia să-l opresc. Nu înainte, în câmp, nu la intrare, ci chiar în dreptul haltei! Chiar la peron trebuia oprit - dacă am fi avut aşa ceva. Cu scrâşnet de frâne, cu spaimă în călători, şi cu toată comuna adunată la haltă ca să vadă minunea.
 
Am pus mâna pe telefon.
- Dom' primar, arde! Dacă vreţi să vă realegeţi fără probleme, veniţi urgent aici cu echipele de zugravi şi tâmplari, doctoriţa, popa Ghimici, toţi cei doi jandarmi şi domnişoara aia de la pensiunea care s-a înfiinţat de curând. Toboşarul să convoace satul exact peste 30 minute. Să nu vină poporul mai devreme, că ne încurcă.
- Ce-i, Ilie? Ce se execută?
- O oprire forţată a rapidului 662 de la Iaşi. Mai mult nu vă spun, că vă ştiu om deştept. Trei mandate nu-i puţin! Avem o oră la dispoziţie, primarule...
- De unde ştii că opreşte rapidul la noi, în Munteni?
- E sigur, Gheorghiţă. A visat Maria. Cu amănunte. Osia întâia de la vagonul 13...
- Dacă e vis, e clar. Îi aduc pe toţi cât ai clipi. Numai în comuna noastră orice vis devine realitate. Uită-te la mine, de exemplu. Am visat că, dacă ajunge unchiu' parlamentar, eu ajung primar. Vis şi făcut!
- Doctoriţa să-şi aducă mănuşile şi trusa de prim-ajutor. Popa să vină echipat, să aibă crucea şi patrafirul. Băieţii - sculele. Minodora de la pensiune să aibă tariful afişat la vedere. Închid, vezi să vii, Gheorghiţă, la trei ani după ce te-am chemat, ca atunci, când ploua prin acoperişul haltei...
 
Nici nu măturase bine Maria toată halta, când apăru grupul condus de primarul Gheorghiţă, arborând tricolorul, urmat de şeful de post şi de ajutorul lui. Minodora, reîntoarsă recent din Spania, ea zicea că de la căpşuni, alerga şi ea în faţa jandarmilor, oarecum nearanjată, căci, deşi avea un singur client în pensiunea recent înfiinţată, stătuse cu el la vorbă şi nu apucase încă să se culce. Tariful îi sălta pe şoldul stâng, ca şi ecusonul de pe piept. Popa, în faţa ei, îi arăta drumul cel bun. Doctoriţa Mirela alerga şi ea vioaie, la gândul că pe Salvarea pe care o chemase va fi tot şoferul acela care o servise bine la ultima urgenţă ginecologică.
 
Am luat comanda, dând ordine scurte şi precise. Gheorghiţă, primarul, le-a însoţit cu promisiuni electorale, adică vinul primăriei din belşug. Belşugul comunei. În 15 minute halta Munteni avea peron solid, din dulapii pregătiţi pentru acoperişul şcolii. Pereţii erau văruiţi, pe dinafară şi pe dinăuntru. Minodora scrisese, cu carioca, o tăbliţă cu Mersul Trenurilor În Halta     Munteni. Până atunci considerasem nefolositoare o astfel de tăbliţă, din moment ce în halta Munteni oprea numai o cursă de persoane. Sub Mersul Trenurilor pusese o săgeată care arăta drumul spre "Pensiunea MiNoDora", pensiunea cu cele mai mici tarife din Munteni. Tarifele erau defalcate pe nopţi, ore şi secunde.
 
Am inspectat totul, mulţumit. Nu aveam cum să ne facem de râs. Călătorii din rapidul 662, vizitatori aşteptaţi la Munteni, aveau să cunoască o comună şi o haltă înfloritoare. Altfel, dacă n-ar fi fost visul Mariei şi semnalul meu prompt de oprire de avarie, ar fi trecut fără să ştie pe lângă asemenea frumuseţi. Minodora, doctoriţa Mirela - totul era în ordine. A, stai aşa! I-am scos mănuşile doctoriţei şi le-am dat Mariei. Regionala avea acum de ce să mă evidenţieze. Halta - bec, până şi femeia de serviciu se poartă la Munteni cu mănuşi!
 
Sosise şi poporul. De când aştepta el să vadă aşa ceva: un accelerat sau un rapid sau măcar un prăpădit de tren de persoane să oprească în Munteni! Şcolarii de la generală se împingeau, chicoteau, dar profesorul lor de muzică mă asigură ca va fi totul în ordine când va da tonul la imn.
 
Primarul Gheorghiţă îmi şopti că televiziunile erau pe drum, au pus girofarurile şi se întrec care să ajungă prima.
- Dacă întârzie - se întoarse el către doctoriţa Mirela - vorbeşti cu Salvarea să nu se repeadă. Să aştepte până pun ăia camerele pe răniţi. Până atunci le pui tu bandaje, le faci respiraţie gură la gură - poate mă înveţi şi pe mine, ca primar trebuie să ştiu să dau primul ajutor -, şi descheie naibii nasturele ăla de sus, de la halat, să vadă toată ţara ce frumuseţe de doctoriţă are grijă de noi, aici, la Munteni!
 
Ora cea mare se apropia! Rapidul trecuse de Bârculeşti, ultima staţie care-l putea opri înainte de halta noastră. Ultima staţie care ar fi putut să ne fure - şi să-mi fure - gloria de a-l salva de la catastrofă.
 
Am pus semnal de încetinire la intrarea în haltă şi roşu la ieşire. Rapidul n-avea cum să ne scape! Era obligat să oprească drept în faţa peronului nou făţuit! Am împins-o pe Minodora în faţă, lângă primar. Era emoţionată, se lăsa uşor împinsă. I-am cerut rujul şi i-am făcut semn Mariei să-şi dea cu el şi să-şi îndrepte basmaua. Maria! Fără visul ei, ar fi fost o zi ca oricare alta în comuna Munteni. Eu mi-aş fi ţinut şapca să nu mi-o ia uraganul stârnit de rapid. Maria ar fi fost demult la coana preoteasa s-o ajute la murături. Popa Ghimici ar fi băut cafeaua la Minodora, sorbind-o din ochi, iar tâmplarii şi zidarii ar mai fi bifat la MAT o zi de muncă la acoperişul şcolii.
 
Rapidul coti pe după bostănăria lui Crivache şi, năpustindu-se ca o fiară sălbatică şi netemătoare de nimic, şuieră amarnic, speriind, cum făcea mereu, găinile satului. De-ai dracu' fluierau mecanicii! În halta Munteni, la trecerea rapidului 662, nu era nimeni în afară de mine. Asta într-o zi normală... Fluieratul însă se opri brusc în gâtlejul sirenei. Mecanicul văzuse semnalul de încetinire. Ba îl văzuse, sunt sigur, şi pe cel de ieşire, pus pe roşu. Din fluierat, locomotiva dădu în scrâşnet. A pus frâna electrică! E mecanic cu experienţă, ştie că altfel nu poate opri o măgăoaie care goneşte cu 120 km/oră. Hai, nu te enerva, hai la tata, că tata te-a scos din rahatul ăsta. Era mai bine să te crăceşti şi să-ţi risipeşti vagoanele undeva pe câmp? Uite, opreşti între oameni, te repară la picioruş Păunescu, că are ciocanul pregătit, scapi de bubă şi goneşti mai departe, ca nou.
 
Locomotiva s-a oprit chiar în dreptul semnalului de ieşire din haltă. Mecanicul şi conductorii, buimăciţi ca şi călătorii, s-au târât spre peron. Câţiva călători se aleseseră cu vânătăi şi zgârieturi, astfel că doctoriţa Mirela le acorda, promptă, ajutorul cuvenit. Corul şcolii generale intonă, cu aplomb Deşteaptă-te române!
 
Împreună cu personalul trenului, luându-l cu mine pe acarul Păunescu şi ciocanul lui din dotare, m-am îndreptat, mândru, spre vagonul 13.
- E la osia întâia - le-am spus. Scântei. Noroc că am observat la timp! Praf vă făceaţi!
 
N-au apucat să mă întrebe cum de-am observat scânteile înainte de a trece trenul prin dreptul meu. Prima osie a vagonului 13 era bine-mersi. Am căscat ochii cât semafoarele de pe stâlp. I-am dus la osia a doua. Nici aia n-avea nimic. Am inspectat apoi tot trenul, osie cu osie. Totul era în regulă.
 
Am simţit că mor de ciudă! Adio primă! Adio avansare! Aşa-mi trebuie dacă mă iau după vise! O să vadă ea, Maria, dacă mai pupă vreo basma! Şi să-mi mai ceară voie să se ducă la coana preoteasă, că are aia nevoie de ajutor! Să stea la serviciu, să măture fiecare frunză chiar din momentul când atinge pământul! Să muncească! Să cadă seara lată de oboseală şi să nu mai viseze avansări la Regională şi osii care scot scântei!
 
Primarul Gheorghiţă, isteţ, trimisese jandarmii să întoarcă din drum televiziunile. Salvarea, sosită la timp, dar inutilă la asemenea vătămări minore, îşi continuă drumul spre Crasna, la un caz de intoxicare cu alcool metilic, luându-l şi pe popa Ghimici, preventiv. Tâmplarii demontară peronul, repatriind scândurile în curtea şcolii.
 
În timp ce mecanicul încărca frânele, iar şeful trenului scria raportul despre incident, Minodora avu suficient timp ca să facă două drumuri, cu doi clienţi, şi să le arate cât de primitoare e pensiunea ei şi ce poate ea să le ofere. Clienţii se întoarseră pe rând, mulţumiţi de tarife. Erau singurii călători mulţumiţi de această oprire neaşteptată. Ceilalţi înjurau în gura mare pe imbecilul căruia i se năzărise că iese fum dintr-o osie. M-am făcut că nu-i aud.
 
După ce rapidul 662 şi-a continuat drumul spre Bucureşti, i-am luat de o parte pe Maria şi pe domnul primar. Doctoriţa ni se alătură şi ea.
- Cică să mai crezi în vise! - am spus, cam încurcat, scuzându-mă şi, în acelaşi timp, mustrând-o în felul ăsta pe Maria. Eşti sigură că ai văzut bine ce era scris în raportul de la Regională? Ăla din vis. Scria Crasna, scria Munteni, scria 16 iunie 2008?
- Domnu' şef, se scuză Maria, v-am spus că în raport scria că rapidul 662 a fost oprit la Crasna, nu? Dumneavoastră de ce l-aţi oprit aici?
- Stai că nu-i aşa. Am telefonat adineauri la Crasna, trenul a trecut ca vântul de ei. Cică şuiera tot timpul, parcă era supărat de ceva... Deci n-a fost niciun accident astăzi, 16 iunie, nici la Crasna, nici aici, la Munteni!
 
Doctoriţa, încheindu-şi nasturele de sus, de la halat, parcă fulgerată de un orgasm, şi parcă aducându-şi aminte de ceva:
- Zici că ai văzut bine Maria? Parcă te programasei să vii la control cu ochii, că nu mai vezi să coşi, nu? Şi de venit n-ai venit.
 
Maria se înroşi toată. Noi, ceilalţi trei, eu, primarul şi doctoriţa, ne-am privit cu înţeles. Era clar că Maria n-a putut citi bine în vis. Poate că în loc de iunie în raport scria iulie. Poate că nu era ziua de 16, o fi fost 6 sau 26 sau 15, cine ştie. Şi poate că nici anul din raportul despre accident nu era 2008. Poate era 2009. Sau cine ştie ce an. Astfel că accidentul acela va avea sigur loc. Cândva, nu ştiam bine când, pentru că Maria nu se îngrijise de un lucru atât de simplu: să-şi pună ochelari.
 
De un lucru eram sigur, un lucru asupra căruia Maria nu se înşelase: în raport era vorba de halta noastră, halta Munteni. Astfel că aveam siguranţa că rapidul 662 va opri, o dată şi-odată, la linia întâi, şi va fi salvat de la o catastrofă sigură, la semnalul meu, şeful de haltă Mărculescu Ilie.
 
Bucureşti, 2008

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer