Acasă, Crăciunul era mirosul de cozonac mâncat fierbinte la 3, 4 dimineaţa, apoi zăcând cu crampe tot restul zilei; aroma de portocale aduse ca ofrandă ieftină Moşului şi care se rostogoleau cu neastâmpăr sub brad; mâţele care crăpau jucându-se cu motoceii pe post de globuleţe de pe crengile inferioare ale o-bradului-frumos-o-bradului-frumos, „bomboanele de pom" glonţoase şi lunguieţe şi învelite în staniol roşu, argintiu şi albastru; beteala care se încurca în fiecare an spre enervarea cu iz isteric a mamei; zăpada cu particule de aur pur, cu reflexe portocalii dăruite cu nonşalanţă de felinarele străzilor sau cea galbenă de pe lângă copaci şi hidranţi; fluturii din nea făcuţi de zbaterea sacadată a mâinilor şi picioarelor; morcovii şterpeliţi din cămară; ţurţurii cu gust de apă sălcie, ca cea din fântâna bunicului din Putineiu, de pe lângă Salcia Desculţului de Zaharia Stancu, unde ţăranii aveau botniţe la gură ca să nu se înfrupte din struguri; dar mai ales mirosul de iarnă care îmi lipea nările de ger crocant.
Crăciunul fără zăpadă nu avea nici o noimă şi cui ii plac lucrurile fără noimă? E ca şi cum ai fi un robot stupid scos din priză şi câinii absurdului îţi dau târcoale rupând bucăţi din carnea sufletului tău rigidizat de prea mult abis. Cred că asta era definiţia pe care o dădusem mai demult depresiei, dar vorba poetului, revenons á nos moutons.
De cinci ani sărbătoresc un Crăciun searbăd, ca o limonadă în care ai pus prea puţin zahăr şi prea mult suc de lămâie. Portocalele nu mai sunt de mult fructe de sărbătoare ci parte din dieta cotidiană, conform zicalei adaptate locului, an orange a day keeps the doctor away. Mi-a rămas însă obiceiul infantil de a cere soţului să îmi pună bomboane în pantofi - care chiar dacă nu sunt Jimmy Choo sau Prada sunt totuşi cumpăraţi din buricul târgului beirutin, de la Aishti Boutique - atunci când vine Moşu’ pe 6 decembrie. Moşul de pe 6 decembrie este şi el un subiect aprig dezbătut, deseori cu trimiteri la originile ancestrale ale amândorura, ale lui feniciene, ale mele daco–romane, dar, care, din fericire şi spre deosebire de râcile oriental-mijlocii poate fi lesne rezolvat, spre înfrăţirea la scară mai mică, ce-i drept, a celor două naţii prietene.
În altă ordine de idei, întodeauna i-am căinat pe creştinii de la tropice, cum adică, dom’le, Crăciun fără zăpăduţă? Nah... Ăla nu e Crăciun, e o farsă a glumeţului de Dumnezeu. Mi-a luat ceva timp până să realizez că sărbătoarea Crăciunului este mai mult o stare de spirit decât altceva şi că nu locul unde te afli contează ci cu cine eşti. Ştiu, sună patetic şi siropos, cu un iz stânjenitor de telenovelă, dar cam acesta este adevărul.
Salata de Boeuf fără boeuf a fost înlocuită cu succes de tabbouleh, piftia cu hommos, bradul trimis prin poştă ani de zile de la o cunoştinţă care era silvicultor în Ojdula, Covasna, cu un cedru - aşi, da’ de unde! - şi zăpăduţa de aur, cu ploi interminabile şi mocirlă până la glezne.
Zăpadă este si ea destulă în Liban, o văd doar cum acoperă munţii Sanin şi Faraia de la fereastra Trade Center-ului unde lucrez, numai că din lene şi prea multă blazare nu am ajuns încă să îi dau de gust.
Soţul îmi şopteşte să nu care cumva să uit să adaug că primăriile locale se întrec în a avea cele mai frumoase decoraţii de Crăciun pe străzi şi de pe la începutul lunii noiembrie începe frenezia cumpărăturilor, ofertelor speciale şi shoppingului de orice fel, ca şi cum tagline-ul acestui sezon ar fi cumpăraţi, cumpăraţi şi iar cumpăraţi.
Libanezii cad şi ei în capcana clişeului hollywoodian de a avea un Crăciun alb, şi cum aproape niciodată nu ninge pe coasta Mediteranei (în Beirut ultima dată a nins acum 50 de ani), cei mai mulţi se înghesuie să ocupe cabanele proprietate particulară sau hotelurile din lanţul muntos al părţii vestice a Libanului. Parada celor mai chic şi mai à la mode costume de iarnă, ski, snowmobiles etc are loc pe pârtii, şi pare a fi prioritară sporturilor de iarnă.
De vreme ce Libanul este un amestec bizar, dar reuşit, de culturi şi religii, felurile de mâncare tradiţionale de Crăciun s-au extins dincolo de bucătăria naţională. Pe masa festivă se pot vedea stând laolaltă gratin, pizza, precum şi curcan umplut, sau arnabie (un fel de chiftele făcute din carne şi grâu, fierte cu tahina - piure de susan - şi portocale acre). Bûche de Noël, care este prăjitura tipică pe mesele libaneze, o delicioasă moştenire a mandatului francez, a detronat desertul libanez mâghle, un fel de fiertură dulce şi delicioasă din făină de orez, zahăr, mirodenii, scorţişoară, decorată cu fulgi de nucă de cocos, fistic, nuci şi migdale. Această pastă dulce se face de câte ori în familie soseşte un nou născut de sex masculin, iar de Crăciun se naşte totuşi un băiat, fie el şi de origine divină.
În ajunul Crăciunului, licoarea bachică – apropos, templul domnului cu pricina, Bachus, se află în Baalbek, alt oraş superb al Libanului, unde se mai găsesc ruine de pe timpul romanilor - este folosită din belşug întru uşurarea drumului bucatelor spre stomac şi ca să îi întărească sufleteşte pe cei 30% creştini ai Libanului, ce se pregătesc să participe la slujba de la miezul nopţii. Crăciunul se celebrează pe 25 decembrie pentru toţi creştinii libanezi - catolici, maroniţi, greco-ortodocşi, caldeeni, siriaci, protestanţi - mai puţin pentru minoritatea armenească care preferă să sărbătorească după vechiul calendar, pe 6 ianuarie.
De menţionat este faptul că pe lângă tipicul brad de plastic - nu se taie naturali - fiecare familie libaneză se întrece în a re-crea scena nativităţii, cu mici statuete, care reprezintă personajele biblice, şi decoruri miniaturale. Parohiile locale concurează şi ele în a organiza scene ale nativităţii cât mai mari, mai elaborate şi uneori cu actori recunoscuţi. În ajunul Crăciunului, familiile se strâng tribaliceşte în jurul bradului şi al mesei, dar numai membri de prim rang. În zilele următoare, veri, unchi, cumnaţi, mătuşi se înghesuie cu mic cu mare, în biserica particulară, veche de 200 de ani, a familiei. Urmează o săptămână relativ obositoare, în care cei tineri vizitează restul familiei, şi unde sunt serviţi volens-nolens cu tradiţionalele bombonele, arahide în glazură şi lichior în păhăruţe minuscule.
Unele familii musulmane, care îşi trimit copiii la şcolile particulare creştine, precum cele ale călugărilor franciscani, iezuiţi sau antonini, participă parţial la sărbătoarea de Crăciun (brad, cadouri, Moş Crăciun, prăjituri etc) din diverse motive, fie laice, unde aleg doar partea comercială a celebrării - decoraţii luminoase, oferte sezoniere etc -, sau din pricina copiilor musulmani care devin invidioşi pe colegii lor creştini, ce par să se bucure din plin de binefacerile sărbătorii.
De menţionat este şi faptul că nu mai departe de acum 3 ani, Beirutul se afla în topul primelor zece a celor mai frumos decorate oraşe de Crăciun.
Aşadar, „Crăciun Fericit!" sau cum zic localnicii, „Miled Majid" şi pe gât paharul de ţuică/arak!