Cârcelul

Am venit pentru câteva zile la munte, la Predeal, cu Tata, şi cu Nonel, un prieten de-al meu ceva mai mare. Găsim cazare la un particular, undeva într-un bloc. Deasupra intrării în bloc este un derdeluş improvizat pe care se dau cu sania câţiva copii de vârsta noastră. Îşi dau drumul mai de sus, dintre alte două blocuri, după care iau o curbă strânsă la stânga chiar deasupra intrării, acolo unde terenul în pantă este tăiat şi sprijinit de un perete de beton, şi apoi fac o curbă la dreapta, pe sub perete, ca să ajungă chiar în faţa intrării în bloc.

Mie mi se pare ciudat să te dai cu sania printre blocuri. E adevărat că m-am dat şi eu cu sania printre case, la Bucureşti, când eram foarte mic. Dar panta nu era nici pe departe aşa periculoasă ca aici. Oricum, am venit la Predeal să schiez, nu să mă dau cu sania.

Însă poate că copiii din cartier nu schiază, sau poate că nu li se pare că merită să treacă şoseaua până la pârtie, ori nu-i lasă părinţii aşa departe de casă seara. Cât timp Tata se duce până la poştă să dea un telefon, eu şi Nonel rămânem afară să-i privim. Cei mai mulţi se dau pe fund pe sănii, şi sunt atenţi să nu prindă viteză prea mare. Câţiva băieţi sunt însă mai curajoşi, se aruncă din fugă pe burtă, cu capul înainte, şi fac tot posibilul să prindă viteză cât mai mare pe cei câţiva metri ai pantei. Iau cu pricepere curba de deasupra locului unde se cască golul de beton, apoi iau curba inversă, şi se opresc într-un nor de zăpadă chiar în tabla uşii de la bloc.

Afară se înserează, iar copiii pleacă unul câte unul la casa lor. Nonel se decide să încerce şi el derdeluşul. Nu mai are răbdare până a doua zi, pe pârtie. Se duce în cameră, ia sania cu care am venit de la Bucureşti, şi iese cu ea afară. Se dă o dată stând în fund. Nu prea alunecă, se opreşte chiar deasupra locului unde trebuie să coteşti ca să nu cazi în aleea blocului. Urcă înapoi, şi-mi strigă că vrea să încerce pe burtă de data asta, poate alunecă mai bine. Îi spun să fie atent. "Nu-ţi face griji", îmi răspunde. Îşi ia avânt, se aruncă pe burtă pe sanie, apucând coarnele cu mâinile. Prinde într-adevăr aşa o viteză că nu mai are timp nici să schiţeze un viraj sau o frână, trece ca o săgeată pe lângă punctul unde trebuie să ia curba, şi zboară drept în golul betonat al aleii. Se aude o lovitură seacă, apoi o bufnitură. După care nimic. "Nonel! Eşti bine?" Nici un răspuns. O iau la fugă înspre el. Când mă apropii, tot ce se aude e un "Au, au, au...!" înfundat. Mă sperii îngrozitor. Mă gândesc să nu se fi dat cu capul de zidul blocului în cădere, sau să nu-şi fi strivit mâinile cu care ţinea coarnele. E aşa de întuneric că nu-l văd decât în clipa în care ajung lângă el. Stă nemişcat, întins pe burtă, cu mâinile încleştate pe coarnele saniei. N-are nimic nici la cap, nici la mâini. Îl ajut să se ridice. Nu poate însă să se ţină pe picioare. Nu poate nici să respire bine. Încearcă să tragă aer în piept, dar nu poate decât cu mare greutate. Are cracul drept al pantalonului sfâşiat acolo unde s-a agăţat de una din şipcile saniei. Îl ajut să-şi pună mâna pe după ceafa mea, şi îl duc şchiopătând în casă. Cade pe pat, pe spate, ca un sac, şi nu se mai mişcă de acolo. Tocmai atunci se întoarce şi Tata. Mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi explic că Nonel a vrut să se dea cu sania, dar că a ratat curba, şi a căzut de la doi metri pe burtă pe aleea cu dale de beton. Tata crede că ar fi bine să chemăm Salvarea. "Nu e nevoie, mă simt bine", geme Nonel abia auzit. Nu vrea să mănânce nimic de seară. Ne culcăm cu toţii devreme.

Cândva după miezul nopţii ne trezeşte un urlet inuman. Tata aprinde lumina. Nonel, ridicat în capul oaselor, se ţine de piciorul drept. Are un cârcel care i-a făcut coapsa mai subţire ca braţul. Tata încearcă să-l liniştească în timp ce îl masează uşor până ce-i trece cârcelul. Ne culcăm la loc, lăsând un bec aprins. Nonel se mai trezeşte de două-trei în timpul nopţii, ţipând, dar cârceii sunt din ce în ce mai slabi, şi durează tot mai puţin. Dimineaţă e epuizat de durere şi nesomn.

Nici noi nu suntem mult mai bine. Ne decidem să revenim la Bucureşti, nu ne mai trebuie la munte.

(Bucureşti, septembrie 2018)