Ne întorceam într-o zi, tot pe un drum de ţară, de la Mamaia Sat. Pe atunci, locul acela era încă complet sălbatic - câteva case de pescari, o cherhana, mult stuf, şi plaja complet goală cât vedeai cu ochii, doar câte un copăcel uscăţiv sau nişte ciulini din loc în loc. Tata conducea cam ca iarna, pe mijlocul drumului, fiindcă în praful Dobrogei se distingea greu marginea drumului, şi n-ar fi vrut să nimerim în vreun şanţ sau să luăm vreun cui de pe margine. Oricum, maşinile erau extrem de rare pe vremea aceea, puteai să mergi ore întregi fără să întâlneşti vreuna, aşa că nu încurcam pe nimeni, mai ales că Tata mergea destul de repede, pe cât de repede se putea prin văgăunile acelea. Eu stăteam în spate şi mă ţineam tare cu amândouă mâinile de banchetă, ca să nu dau cu capul de prelată de fiecare dată când maşina intra într-o groapă mai zdravănă.
Mare mi-a fost mirarea când am auzit în spate un claxon. Am încercat să mă uit pe lunetă, dar n-am văzut nimic în norul gros de praf pe care-l lăsam în urmă. Tata a tras mai spre dreapta, însă fără să încetinească. Eram curios cine ar fi putut merge mai repede ca el. Sigur nu altă maşină de teren - IMS sau GAZ, nici vreun camion Carpaţi, care probabil s-ar fi răsturnat. Ne-a depăşit o maşinuţă mică, albă, decapotabilă, cu roţi cu spiţe. Cu volanul pe dreapta. O conducea un tânăr bărbat cu plete, relaxat, care ţinea volanul cu cotul drept sprijinit pe portieră. Alături de el era o femeie cu batic colorat. Ce m-a uimit însă în cele două-trei secunde cât am văzut-o, a fost că maşina părea să plutească deasupra drumului, practic fără să se zdruncine, fără să se încline într-o parte şi-ntr-alta, ca şi cum ar fi mers pe şoseaua cea mai lină. Doar dedesubt roţile jucau în sus şi-n jos ca nebune, dând măsura gropilor şi pietrelor colţuroase din drum. După ce ne-a depăşit cât ai zice peşte, această jucărioară s-a năpustit cu toată viteza înainte, învăluindu-ne într-un nor de praf. Tata a fost atunci obligat să încetinească, pentru că dintr-o dată nu se mai vedea nici la doi metri în faţă. După o vreme, când praful ridicat de MG-ul din faţa noastră a început să se mai lase, am căutat din priviri mica maşinuţă sport. Era hăt departe, abia se mai vedea. A fost primul meu contact cu celebrele decapotabile englezeşti.
*
Câţiva ani mai târziu, pe o ploaie mocănească (sau englezească), mă îndrept pe Căderea Bastiliei spre Piaţa Romană. Ajuns în dreptul stopului de la ASE (pe vremea aceea încă se mai se circula pe ambele sensuri pe Căderea Bastiliei, era traseul autobuzului 32), văd o maşină sport englezească, cu capota de pânză pusă, frânând când culoarea semaforului a trecut pe galben, apoi pe roşu. Privesc fascinat cum spiţele roţilor se rotesc lent, tot mai lent, până la imobilizare. MG-ul opreşte fără nici efort, de parcă ar avea crampoane. Din spate vine o Dacia 1100, care la rândul ei frânează. Doar că roţile ei nu-şi încetinesc rotirea, ci pur şi simplu se blochează, iar Dacia alunecă ca la săniuş pe piatra cubică udă de la ploaie. Intră în plină viteză în MG-ul din faţă. Se aude o pocnitură zdravănă, urmată de o ploaie de bucăţi de metal şi sticlă. Apoi se lasă linişte. Un capac îndoit de far se rostogoleşte şontâcăit până la picioarele mele.(Bucureşti, septembrie 2018)