Cincizeci şi nouă - şaizeci

Câinele meu are o zi proastă. Se agită de colo-colo prin casă, fără să-şi găsească locul. Îl scot de mai multe ori afară. Ne învârtim mai mult prin jurul blocului. Îl duc prin parc, dar, ca niciodată, n-are chef de alergat, face doar câţiva paşi, apoi se opreşte. Stă şi se uită în pământ. După o vreme ridică ochii la mine. Îl aştept, după care mai facem câţiva paşi, şi iar se opreşte.

Seara la culcare continuă să fie agitat într-un anume fel, pe care nu i-l recunosc. După ce sting lumina, se întinde la picioarele patului, apoi se ridică, îşi pune botul şi lăbuţele pe cearceaf, încearcă să se caţere lângă mine. Nu-l las, îl împing uşor cu mâinile. Îl cert. Se aşază din nou la picioarele patului, apoi se ridică din nou, şi încearcă iarăşi să se urce lângă mine. Nu înţeleg ce are, l-am dezobişnuit de mult să mai doarmă în pat. Pare însă să-mi spună ceva, ceva ce eu nu înţeleg. Apuc să aţipesc, dar mă trezesc iarăşi cu el peste mine. E destul de mare şi greu, şi mai ales îl simt cum se împinge în mine, de parc-ar vrea să mă mute din loc. Aprind lumina să-l văd mai bine. Botul îi e umed, ceea ce înseamnă că n-are febră. Mustăţile albe îi freamătă însă într-un fel ciudat, iar privirea îi e parcă mirată, ca şi cum ar simţi ceva ce n-ar înţelege, dar care l-ar îngrijora. Îi palpez stomacul să văd dacă e balonat, nu pare. A mai fost balonat o dată, cam cu un an în urmă, şi medicul mi-a recomandat atunci să-l plimb. Până la urmă, cum se balona tot mai mult, l-am dus la cabinet, unde medicul l-a înţepat, şi l-a dezumflat ca pe un balon. Mi-a spus că dacă nu-l dezumfla, ar fi făcut stop cardiac. N-a ştiut ce a declanşat balonarea, ar fi putut fi o încurcătură de maţe, ficatul mărit, o tumoră, sau altceva.

Îmi trag hainele pe mine, şi îl scot afară în miezul nopţii. Poate îl doare burta, nu ştiu. Facem câţiva paşi, şi se opreşte. Nu-l interesează parcul, nu-i vine să-şi facă nicio nevoie, nici să vomite, deşi parcă la un moment dat, în casă, părea că se îneacă. Ne întoarcem în casă. Se întinde din nou la picioarele patului, dar după o clipă se ridică şi vrea iarăşi să urce lângă mine. Îl opresc, şi îi spun să stea jos. Îl mângâi, şi adorm cu mâna pe capul lui. Îl simt cum se tot ridică, face ture scurte prin casă, apoi revine lângă mine. Petrec noaptea cu mâna pe el, ca să-l liniştesc, şi să-l opresc să se suie în pat.

Aţipesc doar în reprize scurte, pentru că mă tot trezeşte cu mişcările lui. De fiecare dată când vrea să se urce în pat lângă mine, îl împing înapoi, şi rămân cu mâna pe creştetul lui, mângâindu-l.

Dimineaţa devreme îl scot la plimbare. Deşi n-are febră, şi nu e nici balonat, e clar că nu e în apele lui. Mă gândesc serios să sun veterinarul dacă până la prânz nu se simte mai bine.

Plec la poştă, de unde trebuie să ridic o recomandată. Lipsesc cam o oră de acasă.

Când mă întorc, mă aştept să se simtă mai bine. Dacă nu, la veterinar.

Descui uşa fără să aud nici o mişcare în spatele ei, ceea ce e destul de ciudat. De obicei îl simt cum se agită, se bucură. Împing uşa cu greu, ca şi când ceva ar bloca-o. Încep să fiu îngrijorat. Mă strecor prin crăpătura dintre uşă şi perete, ca să nu mai forţez uşa. Obstacolul care împiedică uşa să se deschidă este chiar câinele, care zace pe jos, lipit de uşă, cu burta umflată ca un balon. Degeaba îl înţep imediat cu un ac, ca să-l dezumflu, cum am văzut că făcuse medicul. Prea târziu. Nu mai respiră. Mă aştepta să vin să-l salvez, iar eu umblam prin oraş.

L-am înmormântat în curte la Tata. E locul unde au crescut cele mai frumoase flori.

Făcând socoteala, în ani de oameni, când a murit, să fi avut cam cincizeci şi nouă - şaizeci de ani. Cam cât am şi eu acum.

(Bucureşti, septembrie 2018)