E timp

Ţin foarte mult la termene. O dată stabilite, le respect cu stricteţe.

Eram prin liceu când am început să scriu primul meu roman. Cred că am scris o pagină sau două la el, după care m-am oprit.

A doua oară când mi-am propus să scriu un roman a fost după facultate. Tot felul de idei îmi dădeau târcoale, fără să prindă însă un contur prea precis. Mi-am zis însă că mai am timp, şi am tot amânat. O zi, un an, mai mulţi ani. Şi deodată m-am trezit că nu mai sunt aşa tânăr, am împlinit patruzeci de ani, iar timpul a trecut fără să fi scris romanul la care m-am gândit.

Mi-am dat un nou termen, patruzeci şi cinci de ani. Dar am atins şi pragul ăsta fără să fi făcut mari progrese.

Mi-am mai acordat o amânare: până la cincizeci de ani. Cinci ani mi s-au părut suficienţi, aşa încât nici de data asta nu prea m-am grăbit. Când am împlinit cincizeci de ani, mi-am dat însă seama că în tot timpul ăsta n-am avansat deloc.

Generos, mi-am mai dat încă un termen: până la şaizeci de ani. Aş fi putut zice cincizeci şi cinci, dar de acum ştiam că cinci ani trec cam repede, aşa încât am fost prevăzător. Zece ani mi s-au părut însă suficienţi.

Dar am ajuns şi la şaizeci de ani, şi mi-am dat seama cu surprindere că tot nu mi-am scris romanul. Am tot amânat, aş fi vrut dar nu s-a putut, m-a presat viaţa, mi-au lipsit condiţiile. Cam astea sunt scuzele pe care mi le-am găsit. Nu că sunt leneş, nici că-mi e frică de ce-o să descopăr scriindu-l. Îl voi mai scrie vreodată?

Ce-ar fi să-mi dau un nou termen, dar mai scurt de astă dată? Deşi nu mai sunt acelaşi, obosesc mai repede, mă mişc mai încet. Şi se iese la pensie la şaizeci şi cinci de ani, iar la noi în ţară mulţi nici nu prind şaptezeci de ani.

Dar pentru asta ar trebui să-mi fac curaj, şi să mă apuc serios de treabă.

Acum însă parcă aş face o scurtă pauză, fiindcă am cam obosit. O să mă apuc mâine de scris.

(Bucureşti, octombrie 2018)