Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spirala


Alexandru-Radu Săvulescu

09.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La început, scara mi s-a părut asemănătoare cu cea pe care urcam în fiecare dimineaţă zece etaje, pentru a evita liftul şubred şi supraaglomerat de la serviciu. În jurul meu era aceeaşi agitaţie, femei şi bărbaţi de diferite vârste, îmbrăcaţi pestriţ, păşind aproximativ în acelaşi ritm, destul de susţinut, ca şi când niciunul n-ar fi vrut să fie ultimul la condică. Erau desigur şi unii care urcau mai greu, gâfâind, ţinându-se cu forţă de barele fixate pe pereţi, dar aceşti erau rari. Şi mai erau şi câţiva care se strecurau printre noi în fugă, urcând treptele două câte două. Cei mai mulţi îşi vedeau însă de ritmul lor, constant, într-un soi de şir pe mai multe rânduri.

Mai apoi am observat că scările erau totuşi diferite de cele pe care le ştiam eu: formau o spirală, fără unghiuri drepte. Şi deşi urcam de ceva vreme, nu se vedea niciun etaj, nicio uşă laterală.

Am mai urcat o vreme în linişte, până când am remarcat că distanţa dintre mine şi cei din jurul meu tot scade. Puteam de acum să-i ating pe cei din faţă, şi să le simt în ceafă răsuflarea celor din spate. Rândurile clare de la început - urcam câte trei sau patru umăr lângă umăr - au început să se întrepătrundă, pierzându-şi forma. Continuam însă să mergem cu toţii în acelaşi ritm, deşi locul era tot mai strâmt. Scările spirale se îngustau pe măsură ce ne apropiam de vârf. Nimeni nu părea însă îngrijorat de înghesuiala ce creştea. Am continuat să urc şi eu în acelaşi ritm cu ceilalţi.

Fără etaje la care să mai intre careva, urcam cu toţii strângându-ne tot mai tare unii într-alţii, împinşi de cei de jos, care veneau peste noi grăbiţi, fără să ştie că sus nu mai e loc.

Nimeni din faţă nu părea însă îngrijorat. Toţi priveau înainte, şi îşi vedeau de drum. Doar eu eram neliniştit. Am încercat să încetinesc, cu gândul să mă întorc cât se mai poate. Dar deja nu se mai putea. Cei din spate mă împingeau, n-aveau loc să treacă de mine. Trebuia să înaintez.

După încă câţiva paşi m-am oprit în spatele celor din faţă, înţepeniţi la rândul lor între nişte pereţi aproape lipiţi unul de altul. În spatele meu s-au oprit alţii, în spatele lor alţii, şi tot aşa.

Nimeni nu mai putea avansa, nimeni nu se mai putea mişca. Eram atât de presat, încât nici capul nu mi-l mai puteam roti. Am deschis gura, încercând să trag aer în piept. N-am reuşit.

Am început să mă sufoc.

(Bucureşti, octombrie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer