Am văzut de curând, la Teatrul Mic, un spectacol foarte bun, uşor bulversant prin francheţea şi dramatismul cu care povestea e spusă pe scenă. O poveste tristă despre o fetiţă care îşi imaginează fericirea. Contuzionată permanent de întâmplări tragice în familia ei de artişti de circ ambulanţi şi de viaţa trăită periculos şi în sărăcie, fetiţa se încăpăţânează să viseze fericirea. Dincolo de coliziunea tragică între amuzamentul livrat chinuit publicului de circ şi lanţul de drame ce macină familia fetiţei visătoare, povestea e spusă şi arătată într-un mod cu totul special. Circul, pâinea şi fericirea par că nu pot sta împreună, oricât ai visa...
Dar în spatele poveştii de pe scenă stă o altă poveste. O fetiţă dintr-un oraş de provincie trăieşte experienţe amare acasă şi prin clasa a patra ajunge cumva la un cerc de teatru pentru copii. Îi place joaca de acolo mai mult decât cea de acasă sau din spatele blocului şi începe să viseze. Visează lumi, locuri, întâmplări frumoase şi se visează pe ea în mijlocul lor. Timpul trece, fetiţa creşte şi joaca de-a teatrul, nu numai că îi place tot mai mult, dar chiar se transformă pe nesimţite în pasiune. Fetiţa, adolescentă de acum, vrea să fie actriţă... dar câte fetiţe de vârsta ei nu vor asta... Joacă în trupe de amatori, merge la şcoală, învaţă, citeşte mult. În liceu îi cade în mână o carte care o pune pe gânduri. E ceva acolo ce seamănă oarecum cu ea, cu scene sau trăiri din viaţa ei, atât cât o putea înţelege atunci. Dar îi rămâne în minte. Ajunge actriţă şi povestea din cartea aceea nu-i dă pace. Dramatizează, numai ea ştie cum, textul citit în liceu, la care adaugă o altă carte a aceleiaşi autoare şi încearcă să adune o mână de tineri actori şi un regizor entuziast cu care să construiască o piesă de teatru. Aglaja, personajul din povestea citită în liceu ajunge pe scenă. "Aglaia", fetiţa visătoare ajunsă actriţă urcă pe scândură cu visul în braţe. Repetă prin subsoluri, strânge bani cum poate, dar o ţine pe Aglaia vie. Piesa se joacă şi fetiţa îşi spune povestea cum numai ea ştie să o spună. Trec 13 ani de când adolescenta ce se imagina actriţă a descoperit-o pe Aglaia şi în sfârşit visul ei şi al Aglaiei alergând după fericire ajung pe scena unui teatru profesionist.
Nu ştiu dacă sunt două poveşti sau de fapt... este una singură. Nu ştiu dacă povestea visării la fericire a Aglaiei este mai tristă sau încăpăţânarea unor tineri actori excepţionali care se luptă pentru visul lor este mai dramatică. Aici poveştile par că se suprapun şi te întrebi unde, în care dintre ele viaţa bate cartea, teatrul şi visarea. Aglaia care, în poveste, răpusă de tristeţe, realizează în final că visa fericirea altfel, dar în realitate ajunge vedetă... sau trupa de actori care în realitate nu renunţă şi construieşte singură o piesă de teatru luptându-se pentru o idee, dar în final îşi realizează visul şi aduce pe scenă, cu bucurie, povestea Aglaiei? Hmm?
Acum, că ştiţi povestea din spatele poveştii, mergeţi să vedeţi Aglaja la Teatrul Mic, în sala din Gabroveni. O să recunoaşteţi singuri fetiţa, actriţa şi visul. Şi circul, şi "pâinea", şi talentul celor care au realizat spectacolul care spune că Aglaia poate fi, în sfârşit, fericită...
