Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Uneori şi merii înfloresc a doua oară (Milena II)


Argentina Firuță

08.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Anineanu o privea de câteva clipe, zâmbind. Era convins că "verişoara mică" îl recunoscuse, dar Ana tăcea, uimită. Dezamăgit se grăbi să-i amintească de nunta lui cu Margareta, de "Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana", cum îi numise ea însăşi, aflată încă la vârsta poveştilor şi a exaltărilor.

Ana îl recunoscuse, dar era surprinsă. Oricâte mariaje ar fi avut Reta, nunta aceea rămânea pentru ea un reper în despărţirea de copilărie.
- George, tocmai am pus de cafea. Bei şi tu sau preferi un Ness? întrebă, mulţumită când oaspetele acceptă cafeaua. Întrebă simplu:
- Ce vânt te aduce la mine, după atâţia ani? Cu ce te pot ajuta? În ciuda anilor care trecuseră, George părea incredibil de tânăr. Ar trebui să aibă patruzeci, sau poate puţin peste, îşi spuse. Ochii albaştri aveau străluciri repede stinse, asemănători cu ai Milenei sau ai lui Alexandru. Observând felul delicat în care îşi ridica degetul mic, la fiecare sorbitură, se amuză. Poate merită să-l asculte pe "Făt-frumos", să afle ce motiv îl adusese la ea.

Dar George ezita. Fuma şi sorbea din cafea, amânând să se explice. Mai luă câteva înghiţituri de cafea, îşi aprinse o ţigară şi, oftând adânc, începu să povestească:
- Nu ştiu dacă ai aflat, verişoară, dar după ce Margareta m-a părăsit, nu m-am mai însurat. În comună am revenit abia în primăvară, şi doar de nevoie. La înmormântarea tatei. Am revenit, somat să achit impozitele şi taxa pe moştenire. Cum trăiesc de un sfert de secol în capitală, vecinii au crezut că le cedez lor moştenirea... Au făcut memorii şi reclamaţii la Primărie, că "stă livada neculeasă şi casa bătrână e neîngrijită"... Vezi Doamne, aşa deodată, îi arde grija de averea lui Pandele Anineanu!
Să ştii tu, verişoară că, deşi capitala rămâne un miraj pentru ţărani, unii sunt atât de pragmatici, de lacomi, ca s-o spun p-a dreaptă, încât sunt gata să ucidă pentru o palmă de pământ. Acum, ce să fac? Vine iarna, aşa că trebuie să mă hotărăsc ce fac cu casa şi mai ales cu livada, că am pruni, meri, nuci şi un cireş amar de-o vârstă cu mine.

Încă nedumerită de vizita neaşteptată a ex-vărului ei, Ana se întreba dacă voia, cumva, să se împace cu Margareta? După atâţia ani? Studiindu-l cu atenţie, îi trecu prin minte că ar putea deveni, cândva, personajul unei poveşti, aşa încât se hotărî să-l asculte cu atenţie.
- Cum ziceam, în toamna trecută m-am întors în sat. Era o seară de sfârşit de octombrie. Obosiţi de munca de peste zi, sătenii se adunaseră în faţa televizorului, gata să comenteze ştirile zilei, dacă nu cumva era vreun meci. Unii se opriseră la barul şchiopului. Să ştii, că şi pe la noi ţăranii se fălesc cu o "poiană a lui Iocan", cum zicea scriitorul acela din sud. Când la cârciumă, când în bătătura vreunui vecin mai generos, iar mai nou, la barul din centrul comunei, se adună seară de seară să comenteze meciuri, ori să facă "politichie". După ureche. Cu minţile ameţite de căldură, sau de băutură, fac şi ei pe grozavii, care mai de care, prinşi de zvonuri ca într-un păienjeniş.
Se întunecase bine şi în liniştea satului rar se mai auzea câte un lătrat rătăcit. Înaintam încet cu vechea mea Dacie, poate cu vreo zece kilometri pe oră, mai mult pentru recunoaşterea gospodăriilor şi a oamenilor cu care copilărisem. Chipurile lor mi se păreau acum străine, iar vilele noi, ridicate din cărămidă, cu etaj şi terase largi, cu ferestre luminoase, acoperite de trandafiri urcători, nu mai aveau nimic comun cu vechile case bătrâneşti, cu prispă sau, mă rog, verandă, în care se intra direct din bătătură. Şoseaua principală, ce duce la biserica din deal, a fost asfaltată, ba chiar şi podeţul de peste Slănic a fost reconstruit din piatră, devenind hotar între cele două sate. Ce mai tura-vura, m-am simţit străin în satul copilăriei, deşi îmi place cum arată acum, după un sfert de secol.

George făcu o pauză, cerând permisiunea să mai aprindă o ţigară şi îi oferi Anei un Kent - semn al detaşării de adevăraţii fumători. Ea mai turnă un rând de cafea şi aduse o scrumieră pătrată, din marmură neagră. Odată ţigările aprinse, musafirul continuă.
- Rulam încet pe strada principală, pe unde locuiseră neamurile fostei neveste, dar fără o ţintă anume. Trecusem demult de "punctul critic", casa foştilor socri, şi cotisem, fără vreun scop anume, pe uliţa lui Ştefan şi a Milenei, singurele ex-rude care, după divorţ, mă mai legau de Margareta. Am oprit maşina şi am coborât, curios să văd cine ara la ora aceea de seară, la sfârşit de octombrie, în grădina fostelor rude. În urmă cu câţiva ani, auzisem de accidentul cumnatului, în mină, şi eram curios să aflu cum se descurcă Milena.
Din pământul proaspăt arat se ridicau aburi cu arome incerte.
Nu puteam să cred! Alături de o mârţoagă de cal, cândva negru, acum bătrân şi jigărit de abia se mai ţinea pe picioare, trăgea la plug şi o arătare de om. Mergea cu capul plecat, alături de animal. Nu distingeam clar, dar am fost impresionat de solidaritatea dintre om şi cal şi de încrâncenarea cu care înaintau în întuneric. Era ceva tragicomic în felul în care se opinteau să întoarcă brazda, pregătind pământul pentru o nouă recoltă, aşa încât m-am oprit! Parcă priveam conturul unei gravuri de Goya, desenată pe fundalul indigo al cerului. Eram convins că între arătarea ce se mişca automat şi mintea acelei fiinţe, absente, exista o prăpastie de netrecut...
Ajuns la ulucă am salutat, aşteptând să descopăr omul, tovarăş cu mârţoaga. Când m-a văzut proptit de ulucă, s-a oprit din arat şi a deshămat calul. S-a apropiat de gard, şi-a şters mâinile şi faţa cu şorţul şi, împingând cârpa neagră spre ceafă, m-a întrebat pe cine caut.
O priveam, dar nu credeam. Arătarea era chiar Lena-Milena, fosta cumnată. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Nu reuşeam să-mi alung din minte imaginea ei din tinereţe, când mi s-a părut o comoară de fată.
Nu m-a recunoscut decât atunci când a ajuns lângă mine. Roşie la faţă şi cu gura uşor întredeschisă, de parcă nu-i ajungea aerul, respira sacadat, ca după un sprint. Sub hainele negre - suman din postav şi fotă din lână -, fusta şi cămaşa din pânză albă străluceau în întuneric indecent de albe. "Pe cine căutaţi?" a repetat ea. Tonul sec, întrebarea aproape răstită arătau că nu mă recunoscuse, nu mai vedea bine sau... nu-i convenea s-o văd aşa. Mă cerceta fără urmă de sfială, dar în ochii albaştri, injectaţi de efort, am citit doar: "ce vrei de la mine?"
În ciuda forţei cu care trăsese la plug, îi ghiceam fragilitatea trupului. Dar ceea ce m-a impresionat a fost privirea gravă şi faţa arămie. Au avut asupra mea un efect straniu, de tristeţe şi duioşie. Mi-am ridicat pălăria şi, zâmbind, am spus: "Bună seara, Lenă-Milenă."
Atunci, am văzut pe chipul ei uimirea. Surpriza i-a adus în colţul gurii un zâmbet, repede reţinut, pentru că imediat a revenit la solemnitatea primei întrebări, de parcă revederea n-o bucura deloc.
Am înţeles că mă recunoscuse, pentru că a mers câţiva paşi de-a lungul gardului, paralel cu mine şi a deschis poarta. Încălzită de efort, şi-a dat sumanul jos, agăţându-l de ulucă. Ilicul negru din catifea - brodat cu margarete şi trandafiraşi - îi sublinia trupul uscăţiv, dar încă tânăr. Cu greu mi-am oprit impulsul de a o lua în braţe.
Poate de aceea m-a impresionat avântul cu care m-a îmbrăţişat, lăsându-şi capul pe pieptul meu. Abia dacă îmi ajungea la subraţ. Vocea, răguşită de emoţie, mă căina duios: "Off, Gicule, Gicule, că tare fără de noroc am mai fost şi noi! Ce faci, tu, măi cumnate, icişa? Venişi la Taica? Se duseră amândoi, mă, şi-al meu ş-al tău, bieţii de ei... Odihnească-se-n pace! De dorul vostru, mă, se duseră mai răpede! Ca nişte pretini ce fuseră toată viaţa. Că tu şi soru-mea, Reta, semănarăţi prea mult, mă, de parcă fuserăţi fraţi. Eu cred că d-aia şi divorţarăţi, mă, Gicule..."
Am simţit că reproşul ei bătea mai departe. De mulţi ani nu mai trecusem prin sat, unde divorţul era greu acceptat. Doar Margareta a avut curajul să-i sfideze pe toţi - părinţi, neamuri şi gura satului! Fără sfială, a venit în sat cu fiecare nou soţ - trofee câştigate în cursa ei pentru fericire. "Milenă, i-am spus, ştii doar că lumea m-a socotit vinovat de despărţire. M-au ţinut departe jena şi un sentiment de culpă. Dar tu mă înţelegi. Ştii că am încercat s-o fac fericită, dar..". Cu ce puteam să mă justific, fără să mistific realitatea şi s-o incriminez pe Reta?
"Lasă-i mă, Gicule, să turuie. Nu-i lua în samă. Foaie verde lobodă, gura lumii slobodă. Te înţeleg mai bine decât crezi."
I-am dat jos basmaua de pânză şi i-am mângâiat părul cenuşiu împletit în două cozi, aşezate pe cap ca o coroană. Părea o diademă de argint. Fusesem oare îndrăgostit de Lena? m-am întrebat, dornic să şterg anii ce mă despărţeau de băietanul de optsprezece ani, care o învârtise cândva la horă, duminicile şi mai ales în acea zi de Rusalii.
I-am sărutat părul cu arome amărui, întrebându-mă, în treacăt, dacă era şampon cumpărat de la cooperativă sau amestec de pelin şi nuc? Avea răcoarea frunzei de busuioc... Cred că amândoi am roşit, aşa încât ne-am îndepărtat brusc, jenaţi sau, poate, de teamă că ne-ar zări cineva. Ştiam bine ce înseamnă gura satului.
Se înnoptase şi vântul adia mai puternic decât peste zi. Fiecare rafală lua pe sus frunzele arămii ce planau o vreme, aşternându-se peste noi şi pe poteca ruginie. Milena mergea înaintea mea, ţinând de căpăstru mârţoaga. Nu ştiu care dintre ei îmi inspira mai multă milă. Ea însă părea insensibilă faţă de animal, la fel cum a fost mereu faţă de ea însăşi, când a fost vorba de muncă: indiferentă la vânt, ger, arşiţă sau ploaie...

- Scuză-mă, te rog - spuse George, desfăşurându-şi înălţimea celor doi metri, încât Ana se ridică automat. Cred că baia e..., aha, acolo. Şi dispăru din sufragerie ca şi cum n-ar fi fost.

Confesiunea asta durează cam mult, îşi spuse Ana. Încă nu se lămurise ce voia de la ea fostul văr, acum aproape un străin. De ce venise? Şi de ce vorbea doar despre Milena? Indiferent ce voia, prezenţa lui o tulburase, amintindu-i de verişoarele ei care, deşi surori, erau diferite ca Soarele şi Luna...

Când oaspetele reveni cu un aer spăşit, turnă un nou rând de cafea. Şi, în timp ce George îi oferea un alt Kent şi aprindea ţigările, se pregăti să priceapă ce aştepta oaspetele ei de la ea:
- Ştii, Ană, Lena-Milena e de-o seamă cu mine. Am ieşit la horă deodată, într-o duminică de Rusalii. Şi chiar dacă are cinci copii, eu... tot ca atunci o văd... Aş vrea să mă ajuţi...

Îi aprecia sinceritatea, dar tot nu aflase motivul vizitei. Să-l ajute? Cum ar putea ea să-l ajute? Îi trecu prin minte că abia descoperise cât de important era Alexandru în viaţa ei. Poate ar trebui să fie înţelegătoare?

Concentrat pe trecut, oaspetele îşi reluă povestea:
- Înaintam tăcuţi spre casă, acum pustie. O priveam pe Milena ca pe o rudă dragă, dar cu oarece nostalgie. Mi-o imaginam înconjurată de copii şi pregătindu-le bunătăţi, caldă şi ocrotitoare în nopţile geroase de iarnă, când totul e alb şi pur. Şi o invidiam, cu gândul la cât e de bogată... Poate şi la tinereţea noastră. Zărindu-i începutul de zâmbet, am fost gelos. Nu ştiu dacă pentru trecut sau pentru prezentul din care eu nu făceam parte. Descopeream însă, cu fiecare clipă, că memoria mea afectivă păstra nealterate gesturi de tandreţe şi vorbe de alint, pe care nu îndrăznisem să i le spun atunci, demult, înainte de a pleca în armată. Şi, dintr-odată, m-am simţit tânăr şi generos..

Neîncrezătoare, Ana se întrebă dacă amintirile lui George erau reale sau un amestec de frustrări şi dorinţe amânate. Îi respectă tăcerea şi aşteptă să continue în ritmul lui, dar acesta tăcea retrăind trecutul...
- M-a întrebat dacă am ce mânca acasă şi, cum am dat din umeri, m-a invitat la cină. Avea borş de pasăre cu mămăliguţă, şi pilaf. Aş pofti nişte caş afumat, cumnată, i-am cerut cu jumătate de gură, mai mult ca să spun ceva. Nici nu ştiu de când n-am mai mâncat caş de-al nostru. Cred că se mai găseşte în unele pieţe, poate la Obor sau Matache, dar nu se compară cu al nostru, am continuat, simţind nevoia să mă justific. "Imediat, cumnate...", a sărit ea, ca o nevastă smerită.
A dispărut în cămară, iar eu am avut răgazul să privesc odaia simplă, cu ştergarele albe, prinse în formă de fluture deasupra uşii şi a ferestrei, cărţile şi bibelourile colorate, mobila de serie şi laviţa acoperită cu un macat, ţesut probabil de ea, la războiul din "camera mare", poliţele făcute de Ştefan sau de alde Mi'ai, socru-meu. "Fost! Că amândoi sunt oale şi ulcele...", mi-a trecut prin minte, cu un zvâc de bucurie pentru tinereţea ce clocotea în mine.
Duşumeaua din lemn de cireş, spălată cu infuzie de şofran, cum făcea mama, avea culoarea lămâii coapte luminând încăperea. Pe pereţi erau agăţate fotografiile familiei, morţii cu morţii şi viii cu viii, pe generaţii, ca într-un sanctuar. Îmi amintesc că încăperea mi s-a părut atunci exemplul perfect al confuziei de valori din sufletele noastre, amestec strident de tradiţie şi modernitate, de curiozitate şi teamă de necunoscut, de kitsch şi creativitate naivă, poate primitivă, dar autentică şi inspirată de dragostea pentru rostul nostru pe lume...
Milena şi-a făcut apariţia cu două ţoiuri şi o sticluţă de ţuică, iar mie, la vederea rotiţei de caş auriu, puţin afumat, mi s-a umplut gura cu apă. Ţuica era dumnezeiască, iar caşul - un adevărat regal. Până s-a încălzit borşul, am stat de vorbă despre copii. Aşa am aflat că gemenii - Stela şi Andrei - au terminat acelaşi liceu din Piteşti, ca noi în urmă cu douăzeci de ani, iar acum erau la facultate, în Bucureşti. Titus e profesor de filozofie şi director la un liceu din Târgovişte; s-a însurat şi are casa acolo, iar soţia lui, Ioana, tocmai a născut un băieţel. Involuntar, am oftat. Lucian a terminat Fizica şi e cercetător la Măgurele, iar Mirela lucrează ca avocat la Tribunalul din Cluj, unde s-a căsătorit de curând.
"Dumnezeu m-a fericit cu cei mai buni copii, cumnate!" se lăuda Milena, cu justificată mândrie, urmărind cum privirea mi se oprea pe fiecare fotografie. "Sunt aşa de împlinită, că pot să mor şi mâine", repeta ea, strălucind de reuşita copiilor! Mi-am dat seama că bucuria ei mă indispunea. Eram gelos. Dar pe cine? Pe copii? Pe ea? Cu sau fără copii, îmi spuneam, tot singură e şi ea...

George îşi aprinse o ţigară şi continuă:
- Alte două ţoiuri mi-au sporit pofta de mâncare şi m-au încălzit. Mă simţeam acasă. Caşul, borşul de pui cu mămăliguţă şi friptura rece au făcut din cina improvizată un moment deosebit. Lena nu-şi băuse ţoiul până la capăt, aşa că am ispitit-o în treacăt, continuând să vorbim despre cei absenţi. Eu despre Ştefan, pe care constatam, cu surprindere, că îl invidiasem întotdeauna. Totuşi, mi s-a părut ciudat că resentimentele mele apăreau după atâţia ani, brusc şi inexplicabil...
Milena, la rândul ei, a adus vorba despre Margareta cu o ranchiună pe care n-o înţelegeam. Ştiam că fosta mea soţie îi iubise copiii cu un fel de disperare, mai ales după sarcinile pierdute. Se gândise chiar să-l înfieze pe Titus... Desigur, fără succes. Dar ca naşă a Mirelei, o luase la noi în multe vacanţe, răsfăţând-o şi făcându-i orice chef... Oricum, dintre noi doi - şi George sublinie ideea -, eu eram cel mai îndreptăţit să-i port ranchiună Retei, după ce m-a părăsit. Doar la insistenţele ei ne-am despărţit, iar mult timp m-am simţit înşelat, chiar dacă nu cu bună ştiinţă. Înţelegi, Ană? Degeaba ne-am iubit. Copilul a fost neşansa căsniciei noastre. O speranţă năruită... Deşi nu mi-a fost uşor nici mie, îi găseam Retei circumstanţe atenuante. Însă eşecul te face să-ţi pierzi minţile!

Neliniştit şi parcă jenat de ceea ce urma să spună, George făcu o nouă pauză. Luă o ultimă înghiţitură de cafea şi trase câteva fumuri...
- Nu mă înţelege greşit, verişoară. Trebuie să recunosc că o invidiam pe Milena pentru copiii ei. Dar, cum să-ţi explic? Mă simţeam frustrat, deopotrivă pentru Reta şi pentru mine. Era o ranchiună de neînţeles, de care îmi era ruşine, ştiind bine cum se chinuise să-i crească singură... Eu însă aveam un cui împotriva lui Ştefan, chiar aşa, ajuns oale şi ulcele. Nu mă întreba de ce. Dacă mă gândesc bine, resentimentele au apărut în clipa în care am văzut-o pe Milena trăgând la plug, alături de mârţoagă. M-a iritat fidelitatea ei pentru bărbatul care o părăsise, pentru văduva unui ortac. Îmi spuneam că moartea lui, aidoma cu a ortacului, în surparea de abataj, fusese pedeapsa lui Dumnezeu. Dar nu înţelegeam de ce resentimentele şi furia mea împotriva lui Ştefan treceau acum asupra Milenei, pe care munca şi devotamentul o uscaseră...
M-am întrebat dacă nu era prea târziu..., reluă George după o pauză. Oricât de ciudat ar părea, m-a lovit dorinţa din tinereţe - s-o îmbrăţişez -, dorinţă amânată de dinainte să plec la şcoală, la Bucureşti. Îţi închipui ce nebunie? Confuz, gândul apărea şi dispărea ca o stea ce clipeşte în depărtări. Nu mă întreba de ce, pentru că nu ştiu să-ţi explic. Dar ideea strălucea atât de tare, încât nu mai vedeam altceva. Atunci am înţeles, ca într-o revelaţie, că mă gândeam la Milena ca la o femeie cu care mi-ar plăcea să împart anii pe care îi mai am de trăit! Până atunci nici nu îndrăznisem să visez. Ştiam că nu se cade. Şi aşa îmi era teamă că orice sugestie o va speria şi va ridica între noi un zid de prejudecăţi legate de vârstă, de rudenia noastră ori de "gura satului". Sau va invoca respectul pentru cel mort sau mă va da afară, din cauza copiilor,...

Cu gândul la telefonul lui Alexandru, Ana urmărea tot mai greu confesiunea lui George Anineanu. Simţea cum îşi pierde răbdarea, dar...
- Concret, reluă oaspetele ei, intuiţia mea s-a schimbat în idee fixă. Dintr-odată, am fost convins că doar dragostea o poate salva pe Milena de uscăciune. Mă descopeream plin de afecţiune şi admiraţie, de tandreţe şi... dorinţă. Îmi spuneam că pentru a fi pe deplin fericită, îi lipseşte doar dragostea unui bărbat. Iar eu mă încumetam să i-o dăruiesc! Era o nebunie? O provocare? Categoric!
Am aţâţat focul în sobă şi camera a căpătat irizări de aur, reluă emoţionat. Galbenul duşumelei strălucea în lumina candelabrului, ca şi cum razele veneau de la soare. Era extrem de plăcut. Milena a pus apă la încălzit, pe soba de fontă şi a pregătit un ciubăr imens pentru baie. Cu spatele la ea îi urmăream umbra în fereastra întunecată. Trebăluia prin casă fără a mă lua în seamă. Aduna vase, le spăla şi le ştergea, îmi pregătea aşternutul în camera mare, dar eu anticipam doar imaginea ei intrând în apă. Aveam un sentiment puternic de "acasă", de cămin, în care viaţa înseamnă armonie în doi...
Un măr creţesc s-a desprins din pom şi, după o bufnitură înfundată, s-a ascuns în covorul de frunze. Am deschis fereastra încântat de aerul rece, de sfârşit de octombrie, ce mă trezise la viaţă. Mi s-a părut că mirosea a măr, cu arome acrişoare, dar am zărit şi câteva corole în mărul înflorit...
Te asigur, Ană, nu exista nimic indecent în ceea ce simţeam pentru Milena. Pur şi simplu trăiam o scenă domestică, plină de promisiuni. De fapt, ce simţeam pentru ea? Întrebarea mă chinuia şi trebuia să mă lămuresc. Am închis fereastra, aşteptând...

Intrigată de povestea care se tot lungea, Ana era convinsă că, de-a lungul timpului, sentimentele lui George fuseseră transferate, cu dus şi întors, între cele două surori... E adevărat, la distanţă de aproape două decenii! Dar, ce drept avea ea să-l judece? Totuşi, povestea i se părea exagerată. O uimea nu doar întâmplarea în sine, ci felul în care descria el oamenii şi propriile lui trăiri. Se schimbase, oare, cu vârsta sau a fost mereu vorbăreţ şi sentimental? se întrebă, încercând să ghicească ce rol urma să aibă ea, în poveste...

Însă George îşi aprinsese ultima ţigară, retrăind în tăcere amintirea acelei nopţi... surprinzătoare. Doar n-o să-i povestească Anei tot ce se întâmplase atunci! Milena l-a cucerit prin simplitatea cu care a acceptat s-o scoată din apă. I-a ghicit gândurile sau, poate, avea şi ea nostalgia unor dorinţe amânate... Nu mai e sigur cum s-au petrecut lucrurile. Şi nici dacă a fost revanşa lui târzie, asupra lui Ştefan. Îşi aminteşte însă de parcă ar fi fost ieri, cum ţinuse în braţe trupul ei de adolescentă, ale cărei rotunjimi, după o viaţă de muncă, deveniseră fibră şi muşchi... Întrebările dispăruseră şi, odată cu ele, orice urmă de sfială. Cuprinse de nerăbdare, trupurile lor au vibrat la unison şi, fără vreun gând, s-au lăsat atraşi în caruselul sărutărilor. Iartă-mă, i-a şoptit, strângând-o la piept. Vrei să mă opresc? A fost fericit când, în loc de răspuns, a primit o sărutare castă, pentru ca, imediat, Milena să se abandoneze, intrând în ritmul lui...

Dar era secretul lor. Ana nu trebuia să afle acele detalii! Şi apoi, nici nu e sigur dacă el a sedus-o pe Milena sau ea a fost aceea care i-a sugerat ce aştepta de la el. Refugiaţi în acele îmbrăţişări, s-au trezit râzând pe înfundate, copilăreşte, de şotia lor. Apoi au tăcut pur şi simplu, adormind cu sentimentul unui bine absolut, în care firescul clipei le aducea încredere şi speranţă în viitor. Şi George a înţeles că se afla "acasă"!

Stinse ţigara şi, ridicându-se brusc, se aplecă fericit asupra Anei, îi luă mâinile şi o ridică. I se păru aceeaşi copilă de la nunta lui:
- Uite ce te rog, verişoară: ajută-mă să mă însor cu Milena!

(Fragment din romanul Cadril, apărut la Editura NOTAROM, Bucureşti, 2018.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer