Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Câte ceva despre fotografia de arhitectură (I)


Augustin Ioan

11.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(o versiune mai scurtă a acestui text a apărut în albumul 12 Fotografi de arhitectură din România, Bucureşti: Ed. Igloo, 2018; reiau aici textul final, invitând la parcurgerea somptuosului album, convins fiind că, dacă l-ar avea direct pe acesta în mână, cititorul ar ignora textele pe care le conţine, fascinat fiind de frumuseţea ilustraţiilor)

Înainte de 1989

Îl ştiam pe dl. arh. Pandele, fireşte, cu ale sale dramatice instantanee ale demolărilor din epoca dictaturii Ceauşescu, dar acolo drama era parcă estompată de fotografie; nu că fotografiile nu erau cutremurătoare, dar, parcă, nu aveau cum reda amploarea catastrofei şi încrengăturile sale umane, ne-reprezentabile.

La fel, ştiam fotografiile fastuoase ale profesorului Sorin Vasilescu, în care accesul la tehnologie sofisticată şi la optică pe măsură dubla inaccesibilitatea - pentru noi, cei captivi în ţară - a locurilor unde fotografia. Ca şi în cazul profesorului nostru Gh. Curinschi, vedeam arhitectura, nouă dar, mai ales, cea veche, doar prin lentilele aparatelor de fotografiat. Aici, fotografia de arhitectură juca un cu totul alt rol, cel de semn-simulacru: priveam acele splendide imagini cu convingerea interioară că nu vom avea cum, vreodată, să vedem realităţile scrise cu lumină pe diapozitivele acelea. Aşa cum se vedeau lucrurile la finele anilor optzeci, acele fotografii ar fi rămas semnificanţi fără semnificaţi, cum îi place să repete profesorului Vasilescu. Oare ce se va fi ales de miile de diapozitive lăsate în urmă de profesorul Curinschi? Vor fi avut ele soarta fericită a imaginilor, istorice ele însele, din arhiva Tzigara Samurcaş, digitizate de colegele şi colegii de la DTAC/UAUIM, sub coordonarea dnei prof. Anca Brătuleanu? Mă tem că nu.

La vremea aceea, nu mă preocupa să fotografiez arhitectura, fiind un simplu student la arhitectură. Dar intuiam deja o parte din potenţialul acestui mod de a fotografia, prin intermediul colegului meu, arh. Marian Coman, care a dezvoltat această pasiune dincolo de un simplu hobby: Fotografiile sale, aproape toate chitite pe surprinderea unei atmosfere speciale, a unui loc aparte, a unui moment inubliabil, sunt mai puţin cunoscute decât o merită. Cred, de altfel, că marea majoritate a arhitecţilor au stabilit o relaţie quasi-profesională cu fotografia, fără neapărat ca, prin asta, să devină obligatoriu şi fotografi de arhitectură. Fie pentru a-şi consemna călătoriile, fixând în imagine capodoperele propriei meserii, fie pentru a consemna etapele propriilor lucrări, până la recepţie. Nu toţi îşi permit fotografi specializaţi pentru imortalizarea operelor lor, adeseori în expoziţii vedem fotografii ale autorilor lucrărilor de arhitectură, cu siguranţă supuse cam aceloraşi legi de compoziţie ca şi lucrarea reprezentată.

După 1989

Apoi, după 1989, deci acum 26-27 de ani, primeam la redacţia revistei Arhitectura vizita dlui Mihail Moldoveanu. Spirit occidental, trăitor la Paris şi arhitect- fotograf de arhitectură, ne oferea spre publicare fotografii după lucrări de care auzisem, fireşte, dar nu ajunsesem să le văd, încă. Nu ştiam cum vor merge lucrurile, aşa că, atunci când în 1991 am primit o bursă de la Istituto di Studi di Architettura din Vicenza şi, mai apoi, m-am imersat în atmosfera, suprarealistă pentru un copil din estul orb, de la Oxford şi Cambridge, am crezut că mă sufoc de atâta vizualitate, de atâta spaţiu arhitectural şi de atâtea capodopere câte mă inundau. Atunci, pasămite, am înţeles de ce spaţiul arhitectural nu poate fi surprins fotografic, niciodată în esenţa sa ultimă. Deşi tot scriere cu lumină este, dar în continuum-ul spaţio-temporal, nu pe suprafaţa hârtiei fotografice.

Ulterior, dar foarte încet, fotografia de arhitectură din România a urmat calea arhitecturii din România: adică s-a dezvoltat cantitativ şi s-a augmentat calitativ. Arhitecţii au înţeles de ce este important ca lucrările lor cele mai reuşite devin spectaculoase dacă sunt privite şi imortalizate prin ochiul şi lentilele unui fotograf profesionist, poate chiar a unui arhitect care a trecut la o supra-specializare, aceasta. Şi, sigur, în timp, nu doar arhitectura cea nouă sau cea patrimonializată au căpătat dreptul la reprezentare artistică. Poate că descoperă perspective noi, pe care privitorii tind să le ignore. Arhitecţii prezintă adeseori oraşele şi casele lor într-un tip de perspectivă numită "à vol d'oiseau", după tradiţia şcolii beaux-arts-iste. Această perspectivă plonjantă ne arată cum s-ar vedea (cum se va vedea) de sus, de acolo de unde, de fapt, niciodată nu vor fi privite decât de păsări şi de pasagerii aeronavelor, zidirile noastre viitoare. Dominarea ansamblului, prin reducerea scării elementelor este de asemenea o caracteristică a acestui fel de privire. Ne uităm la realitate aşa cum, păstrând proporţiile, am privi un model al ei. Oraşul place privit de sus, de pe o colină învecinată, din turla unei biserici, de pe acoperişul unui turn. Aşa de pildă în fotografiile dedicate Braşovului de către Teofil Mihăilescu, în care reconstruieşte fotografic nu numai toate fotografiile istorice identificate, dar face şi o ilustrare, din partea cealaltă, a locului de amplasare a fotografului; sau în fotografiile făcute din avion de Ştefan Petrescu, în România -O perspectivă aeriană, care e forma contrasă a albumului apărut la FCR: România - o perspectivă inedită (despre care am scris aici). "Fotografia de arhitectură de sus în jos prezintă nu doar linia sinuoasă a zidurilor cutăror cetăţi, ci şi jocul - derutant aproape - al acoperişurilor este cel care dramatizează şi mai tare locul fotografiat - a cincea faţadă. Ori, poate, peisajul "slab" este centrat printr-un punct de forţă. Acele fotografii sunt izbutite, de pildă, unde nu se dă o (singură) soluţie încleştării dintre "natură" şi "cultură". Nu este clar, de pildă, în ce măsură barajele au sistematizat natura acolo unde au apărut, sau, dimpotrivă, au tulburat-o doar. Astfel "dez-scrise" în fotografii, barajele par a fi consumate de către peisaj, ca o cezură care instituie o nouă tensiune în scandarea frazei. În diversitatea ipostazelor urbane, a peisajelor, a stilurilor şi a raporturilor reciproce dintre ceea ce se află jos şade interesul "personajelor" fotografiate de Ştefan Petrescu", scriam acolo.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer