Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În contra depresiei de astăzi din jurul teatrului românesc


Mihai Brezeanu

31.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era, cândva, dincolo de mijlocul FNT 2018. Văzusem deja o porţie bună de spectacole, atât în cadrul festivalului-major al toamnei bucureştene, cât şi în cele ale fratelui mai mic, FESTin pe Bulevard, şi mai adolescent, Teen-Fest. Tocmai se terminase unul dintre 4 Afrimuri (just) selecţionate de Marina Constantinescu. M-am trezit gândind ceva de genul "Nu-mi prea amintesc un FNT mai bun, mai viu, mai interesant ca ăsta".

O lună mai târziu, la Cluj. Seara de miercuri a Interferenţelor 2018. Spectacolul lituanienilor de la Klaipėda Drama Theatre, Sons of a bitch, dramatizarea de peste 3 ore a romanului omonim al lui Saulius Šaltenis, stă să înceapă. Gábor Tompa vine în faţa scenei pentru a spune câteva cuvinte în memoria regizorului Eimuntas Nekrošius, a cărui recentă dispariţie uluise şi îndoliase teatrul european. Înainte de a-şi începe cuvântul, Tompa lasă să-i scape un "Uau!". Reflectoarele tocmai îi dezvăluiseră o Sală Mare a Teatrului Maghiar de Stat aproape plină. Peste 800 de oameni aşteptau să vadă un spectacol lituanian, montat pe un text lituanian perfect necunoscut lor, despre care ştiau că urma să dureze peste 3 ore. Într-o seară de miercuri, la Cluj!

Cele două mici întâmplări de mai sus adună, pentru autorul acestor rânduri, spiritul anului 2018 din teatrul românesc. În ciuda contextului politic, în ciuda severelor probleme financiare cu care multe din teatrele şi festivalurilor teatrale s-au confruntat, în ciuda valului masiv de emigrări care a atins deopotrivă satele & oraşele sărace & sau-nu-prea ale ţării, o efervescenţă neaşteptată a cuprins spaţiul teatral mioritic.

Nu e de remarcat doar abundenţa spectacolelor solide de văzut şi aplaudat în multe teatre din multiple oraşe, deşi ea însăşi este o ştire cât se poate de relevantă. Nu e vorba doar de revenirea în prim-plan a unor trupe capabile de performanţe, deopotrivă colective şi individuale, cu totul remarcabile. Nu e vorba doar de acele câteva spectacole-monument, realizate de mari regizori care şi-au sincronizat, în 2018, împlinirea dorinţei de a produce un altfel de teatru, la o altfel de scară, pentru un public dispus să iasă din spaţiul de confort şi să meargă, până la capăt, pe mâna unui artist al cărui mesaj e complicat şi incomod de descifrat, înţeles, acceptat.

E vorba, mai ales, de o stare de spirit, de o nelinişte îmbujorată, de o dorinţă de a căuta noi forme de exprimare, de un elan de a demonstra că se poate mai bine, mai mult, mai semnificativ, mai plin de sens şi de emoţie.

*
Dintr-un traseu personal sinuos şi marcat, din motive de timp, de multiple scăpări, aleg câteva dintre oraşele şi numele relevante ale anului teatral 2018, cu precizarea că parte dintre titlurile menţionate şi-au avut premiera în anul precedent.

Piatra-Neamţ. Mandatul de director al Gianinei Cărbunariu a resuscitat, întinerit şi motivat spectaculos (e puţin spus!) trupa moldavă. Visătorul şi Amintirile Adei Milea, pe bază Ian McEwan şi Ion Creangă, Wolfgang-ul lui Radu Afrim, Mamă, mi-am pierdut mâna! de Alexandru Măzgăreanu sunt doar 4 exemple remarcabile dintr-un repertoriu care se cuvine privit şi analizat in integralitatea sa.

Închiderea pe termen-nelimitat a sălii Teatrului Foarte Mic şi restrângerea spaţiului de joc din cadrul Teatrului Mic la zona scenei (aflată în clădire fără bulină), decuplată de sală (aflată în clădire cu bulină), au avut un efect cât se poate de paradoxal. Dintr-un teatru de evitat, Mic-ul s-a transformat într-un teatru în care aproape nimic nu merită pierdut. Viaţa şi moartea lui Richard 2 by Radu Iacoban, Anul dispărut. 200/7 a lui Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu, Ţinutul din miezul verii de Vlad Massaci şi Romeo şi Julieta al Lilianei Pană (spectacol care a inaugurat nou-nouţa Sală Studio, din Centrul Vechi) sunt câteva dintre titlurile care ilustrează bunul şi încăpăţânatul duh care vizitează trupa de pe Sărindar.

La Ploieşti, montarea cu Miere sălbatică (text mult mai cunoscut sub numele "Platonov") a lui Aleksandar Ivanovski onorează caracterizarea "comedie" pe care Cehov o alipeşte textelor sale, strecurând, însă, semnificative doze de emoţie şi motive de nelinişte auto-biografice pentru un public neaşteptat de cald şi receptiv.

La Timişoara, în sala Uţu Strugari din tavanul uriaşei clădiri ce adăposteşte cele trei teatre de stat şi Opera oraşului, Mihaela Iancu realizează, în Pe mâine, un one-woman show de bună calitate şi intensă, foarte intensă emoţie. În sala Teatrului German de Stat, regia lui Yuri Kordonsky şi scenografia lui Helmut Stürmer & Ioanei Popescu fac din Incredibila şi tristă poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet unul dintre acele spectacole a căror intensă, fascinantă picturalitate rămâne in memorie la multă vreme după vizionare. Spaţiul Teatrului Maghiar de Stat Csiki Gergely propune, printre altele, intens-discutatul (fie adorat, fie anti-adorat) Rabenthal al lui Radu Afrim. În fine, Timişoara trăieşte şi prin excelentul Auăleu, teatru de atitudine, de idee, de minte, de bar, de muzeu, de ne-ratat, al cărui HUOOOOO!!! by Ovidiu Mihăiţă îşi continuu rafinează, la peste 2 ani de la premieră, actualitatea.

Frica de marcarea centenarului prin montări grandioase, găunoase, îmbibate de naţionalism tembel şi patriotism de carton, (aproape) că nu s-a materializat. La Naţionalul bucureştean, Alexandru Dabija a propus un Viforul la care s-a râs intens, deştept şi variat. La Sfântu Gheorghe, Teatrul Andrei Mureşanu (TAM) a onorat chiar ziua de 1 decembrie cu premiera absolută Nu chiar 1918, pe text de Csaba Székely şi regie de Cristian Ban, un spectacol de trupă (şi ce trupă!) ce stârneşte felurite tipuri de hohot. Despre Pădurea spânzuraţilor, capodopera afrimiană din anul-capodoperă al operei afrimiene, va fi vorba ceva mai jos.

Revenind la Sfântu Gheorghe, oraşul cu puţin peste 50.000 de locuitori, (mai mult de) 3 teatre şi 2 săli de cinema (găzduite de clădirea TAM) etern sold-out, oraşul unde (şi) orice braşovean cu pofte culturale îşi poate găsi fericirea, merită aplaudat ultra-dinamicul şi imaginativul Alice al lui László Bocsárdi, producţie seducătoare a Teatrului Tamási Áron şi a sZempöl Offchestra.

Dar poate că hit-ul anului 2018 a fost, la Sfântu Gheorghe, rupătorul Despre oameni şi cartofi, montat de Radu Afrim la TAM, inspirat de o tragică poveste locală, ce aşază pe scenă o realitate atât de dură, atât de apropiată!

Rămânând în zona transilvană şi in spaţiul afrimian, Részegek / Beţie de la Teatrul Naţional din Tg Mureş-Compania "Tompa Miklós", pe text de Ivan Vyrypaev, e genul de întâmplare artistică care, pe modelul filmelor lui Nuri Bilge Ceylan, te stoarce de emoţie, de atenţie, de gânduri, făcând din om mai-bun-om.

Urcând spre Cluj, ne pomenim, cu A velencei kalmár / Neguţătorul din Veneţia al Teatrului Maghiar de Stat & Gábor Tompa, în lumea textelor shakespearene politically incorrect (despre Coriolanus va fi vorba mai jos), a căror relevanţă pentru lumea de azi fiind însă mult mai amplă decât a celor mai multe dintre textele cuminţi / pe linie. La sala Studio a aceluiaşi teatru, programul "Marea Uniri Cinema-Teatru" gândit de Tompa l-a adus pe cineastul Adrian Sitaru în ipostaza de debutant într-ale regiei de teatru la 46 de ani. Illegitim / Ilegitim-ul său, pe un scenariu semnificativ diferit de cel al filmului omonim, marchează (şi) debutul în teatrul românesc al speciei tehnologice generic numite VR (Virtual Reality), cu ajutorul căreia Sitaru şi parte din trupa niciodată suficient lăudată a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj produc unul dintre cele mai curajoase, inventive şi deştepte spectacole din ultimii mulţi ani.

Soră bună cu Ilegitim-ul clujean al lui Sitaru, Neverland-ul Iuliei Rugină & Ioanei Flora de la Control-N & Apollo 111 e celălalt exemplu luminos de apropiere, întrepătrundere, reciprocă potenţare a celor două arte.

O ultimă vorbă despre Cluj se cuvine să onoreze studenţescul Minuni şi cioburi de oglindă, adaptare după operele lui Lewis Carroll a studenţilor-actori la clasa Ionuţ Caras & Mara Opriş din cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai, promoţia 2019, un spectacol de o prospeţime şi efervescenţă încântătoare.

Tot la capitolul studenţesc, 2018 a adus, la UNATC-ul bucureştean, premiera Absinth-ului, examenul de licenţă al viitoarei regizoare Ilinca-Anamaria Prisăcariu (clasa Anca Bradu), o producţie de o rigurozitate, complexitate, subtilitate şi maturitate cu totul promiţătoare.

Popasul bucureştean va fi cel de pe urmă al acestui (deja) prea lung text. Într-un an cum puţine au fost în deceniile de pe urmă, Bucureştiul a avut prim-plan-ul.

Trupa lui Victor Ioan Frunză de la Metropolis şi-a continuat urcuşul. Livada de vişini (feat. Oana Pellea!), Colivia cu nebune şi, cu osebire, Zbor deasupra unui cuib de cuci (al treilea an consecutiv cu rol de best of UNITER al lui Andrei Huţuleac!) sunt de ne-ratat.

La Ţăndărică (oh, da!), la sala (pentru spectacole de adulţi) din tavanul proaspăt renovatei clădiri, Regele moare al Elizei Păună e, pur şi simplu, o bijuterie.

La Act, Stage Dogs by Piersic jr. & Iureş senior te fură cu zâmbetul pe buze şi te izbeşte când te credeai în control deplin. În Constelaţii, Ana Ularu şi Radu Iacoban produc genul de spectacol care a făcut, vreme de 20 de ani proaspăt împliniţi, face şi va mai face multă vreme de acum încolo gloria micului / magicului spaţiu de la subsolul Căii Victoriei.

Încăputa pe mâinile lui Andrei Şerban, clădirea / trupă Teatrului de Comedie au fost supuse unui zdravăn exerciţiu de cutreierare / cutremurare. În Mult zgomot pentru nimic, camerele video răspândite prin foaier, prin culise, pe scările şi culoarele teatrului, aduc imaginea live pe ecranele de pe scenă, într-un exerciţiu de forţă şi imaginaţie menit, deopotrivă, să zdruncine şi să reconstruiască.

La debutul său (la 75 de ani!) pe scena unui teatru independent din România, acelaşi Andrei Şerban desface şi recompune Pescăruşul cehovian cu o inventivitate şi dorinţă de a stârni dezbateri, contradicţii, polemici şi, mai ales, gânduri, caracteristice mai degrabă unui june rebel, proaspăt absolvent de facultate.

Contemporani, dar nu neapărat direct influenţaţi de perpetua nelinişte zgândăritoare a lui Andrei Şerban, Ducu Darie şi Radu Afrim au produs, la Bulandra şi, respectiv, TNB, superlativele acestui an memorabil. Coriolanus şi Pădurea spânzuraţilor sunt spectacolele pentru care merită să te sui în avion şi să vii la Bucureşti. Şerban Pavlu şi Alex Potocean sunt, alături, de Andrei Huţuleac din Zborul amintit mai sus, dovada a ce înseamnă actorie hardcore în anul 2018. Cosmin Florea, Andrea Gavriliu şi Andrei Cozlac, Octavian Neculai, Ionuţ Deliu, Bogdan Marină şi Cristian Lolea, alături de echipe tehnice ex-tra-or-di-na-re, creează spaţii de joc care ar merită să fie analizate în teze de licenţă, de dizertaţie ori de doctorat. Spectatorii care traversează vasta întindere, temporală & conceptuală, a celor două producţii trăiesc senzaţiile ce-l vizitează pe un boxeur care a izbândit la capătul unei lupte de o duritate & frumuseţe năucitoare.

*
E complicat. E greu. Uneori, e lipsit de speranţă. Trăim aproape toţi cu biletul doar-de-dus în buzunar. Ne-am pierdut, în mare măsură, încrederea. În noi, în ceilalţi, în prezent, în viitor. Priviţi din afară, pe semne avem semnalmentele unui popor în depresie.

Şi totuşi, titlurile de mai sus există! Venit aproape de nicăieri, valul exuberanţei teatrului românesc a izbit din plin în 2018. Indiferent de nuanţe şi poziţionări faţă de unul sau altul dintre spectacolele enumerate în acest text, e greu de crezut că un fidel al teatrului nu simte defel că avem parte de un anotimp solar.

Departe de discursuri omagiale, departe de a închide ochii în faţa eşecurilor şi a numeroaselor probleme de toate felurile care populează în continuare lumea teatrală mioritică, se cuvine, totuşi, să trăim clipa, să onorăm momentul, să ne luptăm cu propria noastră blazare, neîncredere, lipsă de speranţă.

Bucuria de azi nu şterge nimic, după cum nu garantează nimic. Ea doar există, ca un fel de cadou minunat, oferit nouă de un număr de regizori, scenografi, coregrafi, actori, mânuitori de lumini, de sunete, de costume care încheie un an istoric. Reverenţă!

PS: Priviţi acest filmuleţ. E poate cel mai potrivit rezumat al anului teatral 2018.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Tu ce ai făcut anul trecut? - 2018, Radu Bobică (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dincolo de aparenţe. O privire asupra anului 2018, Alin Vara (3.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2018 şi forma sufletelor dragi, Iulia Hossu (4.5/5 - 11 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Câteva momente din 2018, Vlad Bălan (4.6/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un puzzle temporal - Anamnesis pentru cititori ludici, 2018, Anda Cadariu (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer