Traducîndu-l pe Derrida traducîndu-l pe Heidegger, adică performînd pedagogic filosofia ca deconstrucţie atît a metafizicii, cît şi a destrucţiei metafizicii, m-am văzut pus în faţa situaţiei de a traduce traduceri, mai mult, de a traduce însuşi actul de a traduce în "meta-traducerea" lui de sine ca practică deconstructiv-filosofică. Am păşit prin urmare pe calea, pe linia unei traduceri experimentale, adică a unei traduceri experimentate ca traducere publică, deschisă, pe faţă, în act, esenţial ne-esenţială adică neisprăvită (la fel ca gîndirea fiinţei) şi interminabilă (la fel ca psihanaliza), în continuitate aşadar cu gestul şi cu practica filosofic-traductivă a lui Derrida însuşi.
*
În cazul traducerii seminarului de faţă din tinereţea lui Derrida (Heidegger: întrebarea privitoare la Fiinţă şi Istoria. Curs la École Normale Supérieure. 1964-1965, Tact, 2018), am avut parte de cîteva surprize care ar merita îndelung discutate, întoarse tocmai enormului lor potenţial pedagogic, în context şcolar aşadar, pe toate feţele. Încercînd să mă adaptez cît mai fidel, să mă pliez cît mai fin situaţiei acestui seminar, particularităţilor lui - adică faptului că Derrida traduce şi comentează în acelaşi timp, aproape indistinct, textul lui Heidegger din Sein und Zeit, incomplet încă tradus la momentul respectiv (1964-1965) în limba franceză, de multe ori seminarul devenind un atelier de traducere propriu-zis -, am modificat constant traducerea românească existentă pentru a o adapta traducerii lui Derrida, de care de cele mai multe ori este extrem de apropiată, semnalînd, fireşte, de fiecare dată aceste fapte. Or, se întîmplă ca în anumite momente (şi acestea semnalate corespunzător în note), traducerea lui Derrida din 1964-1965 să se potrivească aproape perfect, adică pur şi simplu să coincidă cu traducerea românească mult mai tîrzie (2003), dar care nu avea cum avea să aibă ştire de versiunea "de lucru" a lui Derrida. Miracol? Hazard? Tiranie a originalului? Eveniment.
*
Mai trebuie, de asemenea, menţionat un amănunt "tehnic", dar deloc neimportant. Anume acela că traducerea-ediţie de faţă este, într-un anumit şi paradoxal sens, superioară celei originale, franceze (Heidegger: la question de l'Être et l'Histoire. Cours de l'ENS-ULM. 1964-1965, Galilée, Paris, 2013), dar fiind că a beneficiat de corecturile şi de progresele în descifrarea dificilului manuscris derridian, operaţie din care editorii francezi nu s-au oprit odată cu publicarea textului, ceea ce va impune, evident, o nouă ediţie a lui în limba franceză. Nu ne-am fi bucurat de acest privilegiu fără prietenia, colegialitatea, complicitatea Joannnei Delorme, din cadrul editurii Galilée, dispărută prematur din păcate, şi căreia ţin să-i aduc aici cel mai sincer şi călduros omagiu. Îmi lipseşte!
*
Filosofie (ca deconstrucţie a metafizicii) - Traducere - Şcoală.Seminarul de faţă este plin de didascalii, reprezintă prin urmare atît textul, cît şi partitura unei reprezentanţii, prin care autorul se dedublează profesoral, dublînd actul filosofic, multiplicînd vocile şi scenele reprezentaţiei pedagogice a filosofiei.
*
Tînărul Derrida. M-a tulburat precizarea făcută de Thomas Dutoit, editorul francez al acestui seminar: "Manuscrisul lasă impresia că a fost scris cu mare rapiditate, cu un stilou care uneori abia atinge hîrtia". Şi facsimilurile care nu doar o confirmă, ci o sporesc. Tînărul Derrida zboară, gîndeşte zburînd, iar scrisul, "umbra" şi urma gîndului pe pămînt, în materie, pare a nu putea ţine pasul cu viteza gîndului. Scrisul lui Derrida abia dacă se materializează, părînd a confirma conceptul deleuzian de "viteză absolută" a gîndirii (creaţiei de concepte). Dar nu intră oare viteza şi neisprăvirea materializării, a "inscripţionării" gîndirii, în contradicţie cu lentoarea post-destructivă a deconstrucţiei, cu "sfîrşeala" şi "poticnirea" în materie, cu diferarea şi diferirea ca "amînarea", "adăstarea", "locuirea", "răbdarea" pe care nu încetează să le invoce şi pe care aproape le prescrie Derrida?În momentul precis al acestui seminar, tînărul Derrida încă aproxima, încă se căuta, încă nu se ajunsese din urmă. De aici combinaţia irepetabilă de lentoare şi viteză. Deconstrucţia încă se traducea. Tînărul Derrida încă nu devenise Derrida (pururi) tînărul. Pe care, cu mijloacele momentului meu, am ales să-l continui sub forma unui permanent atelier şi laborator deschis de traducere, prin care totul este repus, filosofic-deconstructiv, în traducere. Altfel spus, Istoria ca întrebare privitoare la Fiinţă.