Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Risotto cu copiii


Alexandru-Radu Săvulescu

29.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unul din ritualurile la care ţin este masa în familie. De aceea mi-am educat copiii să fie punctuali, şi să respecte regulile de stat la masă.

În seara asta i-am invitat la şapte şi jumătate să luăm masa împreună. Tocmai m-am întors dintr-un drum în Italia, unde am regăsit unul din felurile de mâncare din copilăria mea: risotto. Vreau să le gătesc şi lor, pentru că nu cred că au mai mâncat vreodată. Sunt mai obişnuiţi cu pilaful nostru, fie de pui, fie sârbesc cu multe legume.

Interesant, când eram mic, îmi plăcea pilaful, dar nu risotto-ul. Când făcea Mamaia risotto, strâmbam din nas, mi se părea ceva extravagant. Nu la fel de rău ca icrele negre - sărate, amare, iodate, untoase, şi negre pe deasupra - sau salamul de Sibiu - tare, dens, amar, închis la culoare, şi învelit într-o pieliţă mucegăită de la care mi se făcea rău numai privind-o, ca să nu spun că şi de la o singură muşcătură mi se strepezeau dinţii de nu mai puteam mânca nimic pe urmă. Risotto nu era chiar aşa rău, puteam să-l înghit, dar nu mă entuziasma, şi mai ales nu înţelegeam de ce le place oamenilor mari parmezanul ăla tare ca piatra şi sărat-dulce-amărui, care după mine ar fi putut foarte bine să lipsească. Anii au trecut, gusturile mi s-au schimbat, şi m-am trezit mâncând cu plăcere risotto în Italia. Mi-am adus aminte de Mamaia. Iar parmezanul mi s-a părut nu numai bun, ci chiar excelent.

Acum aveam să le transmit "descoperirea" mea copiilor. Le spun copii, chiar dacă au crescut mari, şi între timp vin la mine doar în vizită.

Fac aici o paranteză. Risotto e un fel de mâncare familial, care se mănâncă cald, imediat ce a fost făcut. Textura lui onctuoasă, all'onda, ca valurile, nu poate fi menţinută dacă e reîncălzit, iar de mâncat rece nici nu poate fi vorba, cu atâta supă de carne, unt şi parmezan cât intră în el. Implică de aceea o minimă disciplină - familia strânsă deja în jurul mesei când e gata - ca să nu se piardă nici o clipă în care s-ar putea răci.

Îmi pregătesc aşadar tot ce-mi trebuie, pun masa cu grijă, şi cam cu o jumătate de oră înainte de şapte şi jumătate mă apuc de risotto. Estimez că pentru trei porţii o să-mi trebuiască trei sferturi de oră, dacă nu chiar o oră întreagă. Încep cu un soffritto de ceapă şi usturoi în ulei de măsline virgin extra, adaug în tigaia adâncă orezul special adus din Italia, să prindă şi el culoare, şi, când torn paharul de vin alb ca să sting amestecul, ţrrrr, sună soneria. Mă şterg repede pe mâini, şi mă duc să deschid. Primul dintre copii intră val-vârtej în casă: "Sunt grăbit, nu pot sta decât o jumătate de oră, ai ceva de mâncare repede?" Mă reped înapoi să torn nişte supă de carne în tigaie înainte să se ardă ce lăsasem pe foc, şi-i spun: "Vrei să-ţi fac o tartină cu ceva? Risotto-ul mai are cel puţin o jumătate de oră până e gata." Mormăie ceva a aprobare, aşa că scot nişte friptură rece din frigider, şi tai câteva felii cu care fac nişte tartine cu pâine de secară şi unt. Le mănâncă în picioare, în timp ce eu mai torn o tură de supă peste orez, împreună cu câteva condimente (aici e una din diferenţele între risotto, unde lichidul se adaugă treptat, şi pilaf, unde lichidul se pune tot dintr-o dată). Când termină tartinele, bea pe nerăsuflate un pahar cu apă, îmi spune "La revedere", şi pleacă. "O să gust risotto data viitoare. Miroase grozav", îmi aruncă din uşă ceva ce pare să sune a consolare.

Mă gândesc cu părere de rău că n-a apucat să guste din risotto, şi că trei porţii dintr-o mâncare aşa săţioasă o să fie cam mult pentru două persoane. A trecut deja de şapte şi jumătate când aud un zdrang la telefonul mobil. Am primit un mesaj. "Întârzii zece minute", spune celălalt copil. Îi răspund repede, "Nu întârzia, te rog". Trebuie de acum să fiu atent cu risotto-ul, pentru că e aproape gata. Sting focul, adaug untul şi parmezanul ras, şi acopăr cu capacul. Peste cinci minute o să fie numai bun de pus în farfurii. Pun pe masă, alături de răzătoare, bucata de parmezan care a rămas, şi aştept, şi aştept, şi aştept, până ce sunt gata să pun mâna pe telefon să sun. Chiar atunci primesc un nou mesaj: "Nu cred că mai ajung în seara asta. Rămâne pentru altă dată."

Ridic capacul tigăii: trei porţii de risotto sleit. Îmi torn un pahar de vin roşu, rotesc de câteva ori paharul, îl duc la nas să-i simt aroma. Las jos paharul, şi încep să strâng masa neatinsă.

(Bucureşti, ianuarie 2019)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




4 comentarii

  • Risotto à la roumaine
    Theia, 30.01.2019, 19:51

    Cumpărați-vă un câine.

    Sunt punctuali întotdeauna.

    Le place orezul.

    Unii au și simțul umorului.

    • RE: Risotto à la roumaine
      Al. Săvulescu, 31.01.2019, 15:24

      Da, într-adevăr, câinii sunt mai punctuali la masă.

  • comentariu
    Lucia Vatafu, 29.01.2019, 13:36

    Sa stii de la mine ca treaba de parinte, care nu are voie sa se supere pe copii, care indiferent de starea in care se afla trebuie sa asculte cu maxim interes problemele copiilor, nu se termina niciodata. Satisfactia vine atunci cand copilul afla ca ai de inmormantat un unchi la Satu Mare tu fiind in Sibiu, si vine cu tine sa te ajute (concret nu doar cu sfaturi) chiar daca aproape ca nu-l cunoaste pe unchiul respectiv si desigur nici nu are nimic de castigat unchiul si cu tine fiind saraci.
    Pupici

    • RE: comentariu
      Al. Săvulescu, 29.01.2019, 22:23

      Da, așa e. La un moment dat în viață, copiii încep să înțeleagă unele lucruri, dar de multe ori cam târziu...

Spacer Spacer