Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Regina mea


Alexandru-Radu Săvulescu

05.02.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Cine e în fotografia aceea? Regina?" "Nu. Bunica mea", am răspuns surprins de întrebare. Imediat însă, mi-am dat seama că la fel de bine aş fi putut răspunde "Da, Regina. Cu R mare". Pentru că Mamaia a fost pentru mine o adevărată regină.

Cei doi care mi-au pus întrebarea veniseră să vorbim despre bloc. Ca să nu rămânem în picioare în casa scărilor, îi invitasem în casă. Iar de acolo de unde se aşezaseră, au văzut fotografia Mamaiei pe peretele din faţa lor. E o imagine de mari dimensiuni, mai mare ca în realitate, cu un aer vintage - diapozitivul de pe care am scanat-o e plin de cracheluri, timpul şi-a lăsat urmele pe el. E singura fotografie încadrată pe care am păstrat-o de la prima mea expoziţie personală. Pe toate celelalte le-am dat.

Mamaia se lăsase fotografiată într-unul din ultimii ei ani de viaţă lângă magnolia îmbobocită din faţa casei lui Tata de la ţară. E îmbrăcată într-unul din compleurile ei pastelate de lână fină, albastru-turcoaz, şi poartă un colier de perle. Nu are cercei, iar părul negru, tuns scurt, îi este puţin zburlit de vântul delicat de primăvară.

Imaginea are zâmbetul ei delicat, şi privirea limpede, curată, care n-a părăsit-o niciodată. Induce acea stare de frumuseţe interioară, calm, stabilitate, "rânduială", care a caracterizat-o întotdeauna.

Indiferent de problemele, chiar dramele vieţii, a rămas un model de echilibru şi confort pentru cei din jurul ei. Îmi dau acum seama că a fost şi un model de eleganţă şi distincţie, pe care nu le-am apreciat suficient la vremea lor.

De altfel, nu mi-o amintesc îmbrăcată decât elegant, fără exagerare, adaptat ocaziei. Deşi avea grijă de întreaga casă, şi gătea zilnic bunătăţi după bunătăţi, nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată purtând ceva şifonat, pătat, descusut sau rupt. Dimpotrivă, totul era proaspăt spălat, apretat, călcat. Chiar şi capotul de casă, sau şorţul de bucătărie. Deşi nu stătea locului nici o clipă, nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată obosită, iar de mirosit, mirosea întotdeauna ca o floare. Era de o discreţie totală în ce priveşte toaleta, nu ştiu când se spăla sau îmbrăca. Când mă trezeam eu dimineaţa ca să mă pregătesc de şcoală, ea era gata de mult, iar de dus la culcare se ducea numai după ce eu adormeam.

Încerc acum să-mi dau seama dacă ridica vreodată glasul, şi nu reuşesc să-mi amintesc nici o singură dată când s-o fi văzut enervată. Îngrijorată, da, dar încerca să ţină pentru ea grijile, să nu le dea mai departe. Avea un fel de înţelepciune calmă, care făcea pereche cu felul ei stăpânit de a se bucura, întotdeauna reţinut, niciodată efuziv.

O întâmplare cred că-i caracterizează cel mai bine anii de bătrâneţe, pe care nu-i arăta. Am chemat-o într-o seară la televizor, la Telecinemateca. Se transmitea Hoţii de biciclete, capodopera neorealismului italian. "Uită-te tu", mi-a răspuns, "eu nu vreau să mai văd mizerie, lipsuri şi urâţenie. Mi-ajunge cât văd în fiecare zi. Cheamă-mă când o să fie ceva frumos, cu prinţi şi prinţese, cu muzică şi cu toalete elegante."

(Bucureşti, februarie 2019)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer