Azi am făcut un cadou, o păpuşă. Împachetată de mine într-o hârtie roşie cu steluţe, iar reacţia a fost, pe lângă o îmbrăţişare, nişte cuvinte cărora nu le-am înţeles foarte bine sensul: „Nu vreau să îţi spun ce simt, dar când vei mai creşte, peste vreo 10 ani şi va fi să primeşti o păpuşă vei simţi ceva şi vei ştii cum mă simt eu acum.”. Nu ştiu bine ce a vrut să zică, dar am tăcut, simţind că ţine de miracol. Şi tot azi, prietenele mele mi-au spus că le va fi dor de mine în vacanţă, iar în noaptea de Crăciun să ne uităm toate trei pe cer la aceeaşi stea (cea din mijloc din Brâul lui Orion) şi dorinţa va fi: prietenie veşnică. Frumos, nu? Iar el, el este motivul pentru care ziceam că vreau să vorbesc de iubire. Cum se face că luna decembrie, aerul de iarnă, de ninsoare sau sărbătoarea te pot apropia mult de cineva?! M-a luat de mână şi o căldură mi-a invadat tot corpul. Nu mai simţeam nici frigul de afară, nu mai auzeam nici zgomotul maşinilor, simţeam doar că vreau să zâmbesc. Miracole se întâmplă. De fiecare dată de Crăciun au aceeaşi intensitate, in fiecare an şi cu un strop de fericire pentru toţi. Moş Crăciun există şi mi-a dovedit-o mereu. Miracolele sunt lucruri pe care le trăiesc şi le trăim în fiecare zi. Sunt lucruri mărunte care ne împlinesc fericirea, iar adânc în ele se ascunde mereu... Iubirea.
Si Moş Crăciun...