Istoria unei vieţi în vremuri dificile

  Citiţi un fragment din această carte.



Autobiografia lui Marcel Reich-Ranicki, unul din cei mai faimoşi critici literari germani din ultimele decenii, a apărut în 1999. Autorul, care a scris la ea şase ani, o anunţase cu mult timp înainte, aşa încât cartea, despre care se bănuia că va dezvălui numeroase lucruri picante, a fost îndelung aşteptată. Reich-Ranicki este un critic controversat, respectat şi temut pentru judecăţile sale tranşante care fac şi desfac reputaţii. Judecăţi asumate şi de regulă sigure, dar nu totdeauna scutite de erori, unele din ele flagrante şi însoţite de gesturi dramatice cel puţin discutabile (semnificativă în acest sens e o fotografie reprodusă în urmă cu mai mulţi ani pe o copertă a revistei «Spiegel», înfăţişându-l pe critic nimicind - la propriu, adică rupând! - o carte a lui Günter Grass). Dar cine s-a aşteptat ca în autobiografia sa «lectorul naţiunii», cum a fost el supranumit, să demonstreze în portretele făcute contemporanilor (şi mai ales scriitorilor, fireşte) aceeaşi manieră critică lipsită de menajamente, ofensivă şi adeseori de-a dreptul agresivă, s-a văzut întrucâtva dezamăgit. Pentru că Mein Leben este în plan imediat mai înainte de toate povestea unei vieţi, chiar dacă - poate şi din discreţie, dintr-o nebănuită sfială - autorul nu-şi dezvăluie decât arareori şi cu zgârcenie viaţa lăuntrică. Dincolo de asta, cartea mai este şi istoria unei mari iubiri - aceea a autorului faţă de cultura şi, mai ales, faţă de literatura germană.

Mein Leben e aşadar scrisă pe un ton deosebit de cel folosit în mod curent de Ranicki în cronicile literare şi în apariţiile sale la emisiunea tv «Literarisches Quartett» (unde se arată a fi «cel mai zgomotos» dintre «juzii» cărţilor, după cum afirmă criticii criticului). Cartea este «orice altceva, numai zgomotoasă nu; dimpotrivă, ea tulbură prin liniştea mută a groazei, prin formulări subtil-aluzive, polemice treceri sub tăcere, prin laconism şi delicateţe. Maestrul cărţilor, mult ocărâtul, sângerosul tiran al literaturii, se arată aici vulnerabil, adeseori autocritic şi aproape rămas fără grai, de parcă ar fi fost biruit de propria-i viaţă». («Der Spiegel», 32/1999)

Volumul de 550 de pagini cuprinde cinci capitole întinse, orânduite cronologic; în fapt se divide însă în două mari părţi relativ egale ca număr de pagini, dar disproporţionate din punct de vedere al perioadei pe care o acoperă fiecare: prima din 1920 (anul naşterii criticului) până în 1944; cea de-a doua din 1944 până în 1999. Între aceste două părţi există diferenţe despre care voi vorbi mai încolo.

S-a născut la Wloclawek, oraş industrial care până în 1918 - anul reconstituirii statului polonez - aparţinea de Rusia. În anii '20 oraşul număra în jur de 60.000 de locuitori dintre care o pătrime erau evrei. Tatăl, născut prin părţile locului, vorbitor de patru limbi (poloneza, rusa, idiş şi germana) era «lipsit de voinţă» şi de simţ practic (în ciuda meseriei de negustor), şi «de o nedestoinicie cumplită». Mama, născută în Prusia, vorbea germana perfect, dar poloneza defectuos până la sfârşitul vieţii. Îl venera pe Goethe şi cultura germană. Nici unul din părinţi nu manifestă prea mult simţ religios, tatăl însă e marcat de tradiţia iudaică. Copilul urmează în oraşul natal şcoala primară evanghelică cu limba de predare germana. În 1929, anul crizei economice, tatăl dă faliment şi familia se mută la Berlin la nişte rude, păstrându-şi cetăţenia poloneză.

Bătăile cu băţul de trestie din şcolile germane îl şochează pe copil:
«Încă din prima zi de şcoală în Germania am simţit pe propria-mi piele ceva ce apoi n-am mai fost niciodată în stare să uit şi m-a însoţit toată viaţa. M-a însoţit? Să zicem mai degrabă: mă însoţeşte. Mă refer la frică - frica de băţul german, de lagărul de concentrare german, de camera de gazare germană, pe scurt: de barbaria germană. Dar cultura germană, cea despre care domnişoara Laura îmi vorbise atât de insistent şi de entuziast - cu ea cum rămânea? Nici ea nu s-a lăsat îndelung aşteptată. Destul de curând am fost cucerit şi vrăjit de literatura germană, de muzica germană. Prin urmare, la frică s-a adăugat sentimentul de fericire - la frica de germanitate, fericirea pe care i-o datoram germanităţii. Dar se cuvine şi aici să folosesc timpul prezent: fericirea pe care o datorez, încă o datorez şi astăzi.»

La şcoală străluceşte mai întâi la matematică (mai târziu înzestrarea aceasta a devenit manifestă la fiul său, azi un cunoscut matematician şi profesor la Universitatea din Edinburgh), apoi îşi descoperă pasiunea pentru literatură şi va fi până la absolvirea şcolii cel mai bun elev la literatura germană. Pentru Ranicki anii de şcoală din Berlin nu sunt ani de teroare, ci mai curând liniştiţi şi în care acumulează cunoştinţe literare cuprinzătoare. Există desigur frica - tonul înveninat al mass media, decretele guvernamentale de restrângere progresivă a drepturilor cetăţeneşti ale evreilor nu îngăduie speranţe -, dar în şcoală colegii n-au ieşiri antisemite, iar profesorii, cu excepţia câtorva nazişti agresivi, sunt mai degrabă reţinuţi, civilizaţi în comportament, câţiva puţini chiar vădit binevoitori. (Nu aceasta e atmosfera generală din licee, şi mai ales nu în cele proletare din suburbiile Berlinului.) În Germania din anii 1930-1938 se manifestă încă neconcordanţa parţială dintre istoria oficială tot mai precizată, în mod fatal, şi multiplele «poveşti amestecate» individuale. Valoarea, dar şi limitele acestora i se revelează criticului mai exact abia după război, în 1963, la o întâlnire («plăcută, veselă, destinsă») cu foştii colegi de clasă; de unul ori altul îşi aminteşte că fusese chiar «simpatic şi se comportase totdeauna fără cusur faţă de evrei»:
«Nimic mai departe de mine decât să vreau să le atribui o parte din vină. Dar o anume parte de răspundere pentru ceea ce făcuseră nişte germani, pentru ceea ce se întâmplase în numele germanilor? Nu, [la acea întâlnire] n-am auzit măcar un cuvinţel despre faptul de a fi fost cumva părtaşi la responsabilitate - pur şi simplu nici nu vroiau să discute despre asta, prietenii şi colegii mei de şcoală binecrescuţi, care cândva purtaseră uniforme brune şi negre, şi mai târziu pe cele ale Wehrmachtului.»

Nu vroiau să vorbească - acum, după cum nu vruseseră să ştie - atunci. Diagnosticul criticului e sobru şi lucid:
«Da, despre asta e vorba: milioane de oameni preferaseră să privească în lături.»

Mai rea decât frica era, poate, izolarea crescândă, elevii evrei fiind excluşi de la sărbătorile, excursiile şi concursurile sportive şcolare. Elevul Ranicki caută să compenseze izolarea înscriindu-se în Uniunea Evreiască a Cercetaşilor din Germania («a fost o eroare din partea mea - chiar dacă nu una regretabilă»). Retrospectiv constată că aici se petreceau lucruri destul de surprinzătoare:
«Cântam nu cântece evreieşti de drumeţie - asemenea cântece nici nu existau. Aşa încât cântam "Prinz Eugen, der edle Ritter", şi "Vom Barette schwankt die Feder", şi "Georg von Frundberg führt uns an", sau... "Wildgänse rauschen durch die Nacht" - fără să ştim, de pildă, că aceste din urmă versuri aparţineau lui Walter Flex; şi ne plăceau cântece precum "Die Glocken stürmten vom Bernwardsturm" şi "Jenseits des Tales standen ihre Zelte" fără să ne pese că autorul lor, Börries von Münchhausen, era acum un nazist entuziast. Pe scurt, am preluat cu şi fără ştiinţa noastră cântecele cântate de "Wandervogelbewegung" (O asociaţie germană de tineret din acea vreme, a cărei preocupare centrală era drumeţia, n.t.) ca şi de Hitlerjugend... Astfel încât pot spune că am ajuns să cunosc în mod surprinzător şi această ramură a tradiţiei germane.»

Au mai existat şi alte lucruri surprinzătoare (cauzate de unele desincronizări - întâmplătoare sau premeditate - în raport cu «orarul» dinainte fixat al regimului nazist). De exemplu, în şcolile berlineze au fiinţat până în anul 1936 sau chiar 1937 ore de religie iudaică. Pentru ateul Ranicki asta poate că n-avea prea mare însemnătate, dar el constată totuşi:
«Ceea ce am aflat în tinereţea mea despre iudaism s-a datorat în mod paradoxal mai ales gimnaziului prusac la care am învăţat în anii celui de-al Treilea Reich.»

De la unul din profesorii săi tânărul învaţă că «literatura poate fi şi ar trebui să fie atractivă. N-am uitat asta niciodată.» Acelaşi profesor îi mai spune:
«Societatea umană nu se compune numai din reprezentanţi ai spiritului precum Prospero cu biblioteca sa mare, ci de ea aparţin şi fiinţe în genul lui Caliban... Ai grijă - şi în special în zilele noastre - să nu percepi doar una din laturi, ignorând-o pe cealaltă. Cred că ai o mare slăbiciune pentru intelectuali.»

Cărţile joacă un rol covârşitor în viaţa tânărului. Raportul cu ele e aproape erotic, sensibilitatea îi e stârnită nu numai de jocul intelectual pur, ci şi de «carnea» literaturii. Când la doisprezece ani are loc iniţierea sa (teoretică) în sexualitate (nu familia i-o înlesneşte, nici prietenii), sentimentele faţă de principala lui sursă de informaţie sunt cam amestecate:
«Marele Brockhaus a devenit manualul meu didactic în materie de sexualitate - un manual a cărui obiectivitate mă bucura şi a cărui ariditate mă dezamăgea.» Din lectura Doamnei Bovary învaţă însă curând «că imaginile ocazionale pe care le producea fantezia mea nu erau câtuşi de puţin neobişnuite, că existaseră, adică, şi înaintea mea bărbaţi care avuseseră ideea să dezbrace în gând o femeie. Am înţeles de aici că în literatură puteai găsi ceva, a cărui însemnătate era inestimabilă: te puteai găsi pe tine însuţi, propriile tale sentimente şi gânduri, speranţe şi inhibiţii.»

Încă de la început povestea vieţii lui Reich-Ranicki e strâns legată de aceea a lecturilor sale, experienţele şi evenimentele fiind mereu raportate, anticipate, subliniate, contrapunctate de experienţa lecturii. «Este viaţă cu şi după literatură», scria un recenzent (Jens Jessen, în: «Berliner Zeitung» din 28.08.1999.), adăugând într-o notă mai critică că elementul constitutiv al literaturii, «confruntarea cu propriul eu», la Ranicki apare mai puţin şi uneori deloc.

Din tot ce a citit în acei ani din literatura universală, dar mai ales germană, adolescentul a fost cel mai puternic marcat de Thomas Mann, în special de Tonio Kröger («compendiul poetic al tuturor celor ce nu reuşesc s-o scoată la capăt cu ideea non-apartenenţei lor, Biblia celor a căror unică patrie este literatura»):
«În 1937 încă nu puteam şti că Thomas Mann avea să joace în timpul celui de-al doilea război mondial un rol public internaţional, ce încă niciodată până atunci nu-i revenise unui scriitor german: el a devenit figura adversă reprezentativă, figura de proră opusă Reichului. Dacă ar fi să rezum prin două nume ce înţeleg prin germanitate în secolul nostru, aş răspunde fără să şovăi: Germania înseamnă Adolf Hitler şi Thomas Mann. Aceste două nume continuă să simbolizeze cele două laturi, cele două latenţe ale germanităţii. Iar urmările ar fi catastrofale, dacă Germania ar vrea să uite ori să refuleze fie şi numai una din ele.»

Adolescentul e interesat şi de fenomenul teatral, având ocazia să asiste la câteva din premierele importante în epocă. În legătură cu unele din aceste spectacole, ale căror accente critice la adresa nazismului erau incontestabile (ca de exemplu Richard al Treilea, la Teatrul de Stat din Berlin, în regia lui Jürgen Fehling), Ranicki se întreabă cât de pozitiv a fost cu adevărat rolul lor şi dacă protestul ascuns pe care îl conţineau justifica riscul:
«Faptul că anumite spectacole, sau mai exact: unele accente critice la adresa celui de-al Treilea Reich, conţinute în asemenea spectacole, erau tolerate, a fost nu arareori interpretat ca un semn al siguranţei de sine dobândite între timp de noul regim, ba chiar ca semn al unei anume generozităţi din partea acestuia. Căci un lucru era absolut sigur: ar fi absurd să credem că s-ar fi reuşit pe ici-colo să-i duci de nas pe nazişti. Ceea ce cenzorul nu pricepe - şi asta e valabil pentru orice dictatură -, cu atât mai puţin va pricepe publicul. Atât doar că statul poliţienesc consideră uneori oportun să nu intervină. (...)
Dar atunci, ce-i putea oferi teatrul spectatorului în perioada celui de-al Treilea Reich? Cu siguranţă că nu educaţie politică, ci acel lucru, pe care printre altele i-l datoram şi eu însumi. Ceea ce aş putea numi - sporirea forţei lăuntrice.»

Dintre toţi actorii de-atunci, remarcă încă o dată surprins criticul, «cel mai mult m-a fascinat tocmai un protejat al lui Göring, care fusese numit în 1936 Consilier de Stat prusac»: Gustaf Gründgens. Mai mult chiar decât neuitatul Mefisto din Faust, l-a impresionat însă Hamletul acestuia din 1936:
«S-a mai spus deseori până acum, că fiecare generaţie s-a căutat şi regăsit pe sine în Hamlet - propriile întrebări şi greutăţi, propriile înfrângeri. La fel am recunoscut şi eu în Hamlet - datorită lui Gründgens - trăsături şi aspecte ale existenţei mele în Germania naţional-socialistă. (...) După ce l-am văzut pe Gründgens, am citit altfel ca până atunci fiecare scenă din Hamlet - şi mai ales ca pe tragedia intelectualului trăind într-o societate crudă şi într-un stat criminal. Oare spectatorii ceilalţi au înţeles această piesă şi acest spectacol în mod asemănător cu mine? Probabil că doar o mică minoritate. Dar le putea scăpa naziştilor, şi mai ales politicienilor din cultură şi ziariştilor că acest Hamlet putea fi înţeles şi ca un manifest politic, ca protest împotriva tiraniei din Germania? Nu, bineînţeles că nu.»

În primăvara lui 1938 mai apucă să-şi ia bacalaureatul, dar în toamnă, cu numai câteva zile înainte de marele pogrom din Noaptea de Cristal, Ranicki e deportat împreună cu alţi 18.000 de evrei (era primul transport de acest fel) în Polonia. Familia plecase încă dinainte la Varşovia. Ia cu el doar o servietă (nu li se permitea mai mult), în care are un volum de Balzac, Femeia la treizeci de ani, şi o batistă de rezervă. Şi în afară de asta un «bagaj invizibil»:
«Luasem cu mine din ţara din care eram acum alungat - limba şi literatura: limba germană şi literatura germană.»

Perioada varşoviană, a ghetoului - densă, laconică şi precisă în descrierea ororilor -, îşi aruncă umbra asupra întregului. După intrarea în capitala poloneză, ocupanţii germani înfiinţează un ghetou în partea de nord, mai săracă, a oraşului. Tânărul de douăzeci de ani îşi ia aici în primire prima slujbă, în cadrul «Consiliului Evreilor» care funcţiona ca un soi de primărie a ghetoului. În urma unor valuri de deportări succesive a evreilor din localităţile învecinate ale Varşoviei, numărul celor aduşi aici ajunge la 400.000 şi la un moment dat chiar la 450.000, după care începe să scadă dramatic, zi de zi, pe măsură ce sunt expediate succesiv mereu noi transporturi spre lagărele de exterminare. La acea vreme, ghetoul din Varşovia ajunsese cel mai mare «oraş» evreiesc din Europa şi al doilea din lume (după comunitatea din New York). Ranicki va fi numit aici şeful Biroului de Traduceri şi Corespondenţă:
«Mă bucuram să-mi iau în primire însărcinările nu tocmai uşoare. Dar fie că asta pledează în favoarea mea sau dimpotrivă, nu eram câtuşi de puţin neliniştit de problema dacă, nedispunând de nici un fel de experienţă, voi fi sau nu în stare să fac faţă. Pe-atunci încă nu puteam şti că această situaţie avea să se repete de mai multe ori în viaţa mea profesională. De-atunci încolo m-am văzut tot mereu pus în faţa unor însărcinări pentru care nu eram deloc pregătit dinainte.
Aşa am început ca autodidact - şi-am rămas un autodidact. După bacalaureat nimeni nu şi-a mai dat osteneala să mă înveţe ceva. Tot ce ştiu, am învăţat singur. Nu sunt mândru de asta, şi nici nu recomand nimănui să facă la fel. De nevoie, şi nu de voie, am ajuns un autodidact. Probabil că mi-ar fi fost mult mai uşor în viaţă, dacă aş fi studiat câţiva ani la universitate. Posibil ca unele din particularităţile - fie ele regretabile ori avantajoase - ale activităţii mele în domeniul criticii literare să aibă o legătură oarecare cu caracterul autodidact al formării mele profesionale.»

Prin mână îi trece întreaga corespondenţă a ghetoului, şi când curând după numirea sa primeşte vizita istoricului Emanuel Ringelblum (acesta avea să moară asasinat în 1944), care înfiinţase încă din 1940 Arhiva secretă a ghetoului, Ranicki înţelege brusc că «mă aflam într-o situaţie neobişnuită: aveam acces la documente de importanţă istorică. (...) Arhiva aduna tot ceea ce documenta viaţa în ghetou: anunţuri, afişe, jurnale, circulare, bilete de tren, statistici, reviste apărute ilegal, lucrări ştiinţifice şi literare. Din toate acestea istorici din viitor aveau să tragă foloase. Pe baza acestor materiale s-au întocmit şi rapoarte pentru mişcarea poloneză din ilegalitate şi pentru guvernul polonez din exil de la Londra. Se-nţelege că pentru această Arhivă corespondenţa dusă de "Consiliul Evreilor" cu autorităţile germane era de mare însemnătate. (...)
Întreaga Arhivă a fost strânsă în zece recipiente metalice şi două canistre de lapte şi îngropată în trei locuri diferite. Din aceste trei părţi nu s-au mai găsit la terminarea războiului decât două, a treia fiind socotită pierdută.»

În ghetou exista o infimă minoritate care dispunea de bani (în special contrabandiştii) şi care trăia aproape ca în starea de libertate dinainte de război. Apoi, în număr ceva mai mare, existau cei care nici nu mâncau pe săturate, nici nu mureau de foame, şi care «aveau grijă de cum erau îmbrăcaţi şi care mergeau regulat la frizer - altfel spus, cei ce se împotriveau declasării prezente la fiecare pas în ghetou.»

Şi, desigur, restul, adică marea majoritate aflată la pragul de jos al supravieţuirii, sau sub el. Inegalităţile - care există şi între evreii asimilaţi (occidentali) şi cei ortodocşi (orientali), primilor mergându-le ceva mai bine ca celorlalţi - se repercutează asupra selecţiilor negative întreprinse în vederea exterminării: când trebuiau să aleagă, de regulă germanii «preferau» pentru transporturile morţii pe cei cu înfăţişarea mai jalnică (murdari, neraşi, cu haine rupte etc.) sau pe evreii orientali (cu înfăţişarea lor mai «străină»: perciuni, bărbi dese şi zbârlite, caftane negre, lungi până la glezne). Între cele două grupuri - ortodocşi şi asimilaţi - existau fricţiuni: erau două lumi evreieşti separate.

Uneori în ghetou mai apărea câte o echipă de «documentarişti» în serviciul Propagandei germane (asta în afara numeroşilor militari cineaşti amatori, care doreau să se întoarcă din Polonia acasă cu câte-un filmuleţ drept «suvenir»). Subiectele preferate: estropiaţi şi cerşetori murdari, sau, dimpotrivă, cameramanul înscena un ospăţ, ca să arate cât de bine le mergea evreilor din ghetou.
«Au fost turnate şi scene cu acte sexuale: cu pistolul în mână documentariştii germani sileau bărbaţi tineri să se împreuneze cu femei mai în vârstă şi nu tocmai arătoase, şi fete tinere cu bătrâni. Aceste filme, care în parte au fost descoperite după război în arhivele din Berlin, nu au fost totuşi difuzate public: se pare că Ministerul Propagandei şi alte instanţe germane s-au temut că imaginile ar fi putut stârni nu scârba, ci mila.»

Există aici multe scene puternice, dramatice sau apăsătoare, relatate toate cu o mare economie de mijloace. Memorabilă e scena despărţirii autorului de părinţi, trimişi într-un lagăr de exterminare:
«Tatăl meu s-a uitat nedumerit la mine, mama în schimb surprinzător de liniştită. Era îmbrăcată cu grijă: purta un impermeabil deschis la culoare, pe care-l adusese cu ea de la Berlin. Ştiam că îi vedeam pentru ultima oară. Şi aşa îi mai văd şi acum: pe neajutoratul meu tată şi pe mama mea în frumosul ei trenci... Când grupul în care se aflau s-a apropiat de bărbatul cu cravaşa, el devenise vădit nerăbdător: a început să-i zorească pe oamenii aceştia care nu mai erau tineri s-o ia la stânga. Tocmai vroia să facă uz de eleganta sa cravaşă, dar nu mai era nevoie: tatăl şi mama mea - am putut să văd asta din depărtare - au început să fugă cât îi ţineau picioarele, de frica neamţului aceluia fercheş.»

Pieirea părinţilor şi a fratelui, propria sa experienţă de ghetou rămân pentru el o trăire sumbră de neuitat:
«Am simţit: norul acesta de deasupra noastră nu avea să se risipească niciodată, avea să rămână întreaga viaţă.»

Chiar şi în ghetou, cărţile şi lectura continuă să joace un rol important în viaţa tânărului:
«Mi-era greu să citesc romane, ba chiar şi numai povestiri... Citeam însă poezii, pe Goethe şi Heine. În ciuda celor ce ni se întâmplau, ei continuau să mă intereseze. Adevărat e şi că alţi poeţi, care oricum nu se numărau printre autorii mei preferaţi, mi-au devenit străini, dacă nu chiar insuportabili: poeţii cu aer sacerdotal, profeţii, cei cu murmure incantatorii, "păzitorii focului sacru" - adică Hölderlin, în parte şi Rilke, şi în mod sigur Stefan George. Tonul lor oracolar mă călca acum pe nervi, muzicalitatea pe alocuri minunată a cuvintelor lor îşi pierduse farmecul - fireşte că nu pentru totdeauna, după cum avea să se dovedească cu mult mai târziu.»

Cel pe care-l preferă în această perioadă este, explicabil, un altul: «Scepticismul şi umorul liricii lipsite de orice gravitate a lui Erich Kästner mi-au fost cu mult mai apropiate decât sublima poezie a vizionarilor.»

În ianuarie 1943 cei doi tineri (Ranicki şi soţia Tosia, cu care se căsătorise în ghetou) scapă cu fuga dintr-unul din ultimele transporturi ale morţii, şi reuşesc, contra plăţii unei sume de bani, să se adăpostească în căsuţa unor polonezi, unde vor rămâne ascunşi până la eliberarea Varşoviei, adică aproape încă un an şi jumătate. Literatura contribuie şi ea la salvarea lor: ca o Şeherezadă, Ranicki istoriseşte celor două gazde poloneze seară de seară noi poveşti - versiuni rezumative ale lecturilor sale, «simplificări neruşinate» ce «nu aveau decât un singur scop - să-i ţină cu sufletul la gură şi să-i distreze pe cei doi. Cu cât o poveste le plăcea mai mult, cu atât mai darnici se arătau: cu o bucată de pâine, cu câţiva morcovi.»

Aminteam la început de diferenţa dintre cele două părţi ale autobiografiei. Ea e determinată în primul rând de deosebirile dintre două perioade istorice distincte, dintre două sisteme politice radical opuse - totalitarismul nazist şi democraţia vestgermană postbelică. Dacă prima parte este povestea unei (spectaculoase) supravieţuiri, cea de-a doua este o success story (nu mai puţin spectaculoasă). Principalul liant şi element de continuitate al cărţii îl constituie pasiunea autorului pentru literatură. Dar diferenţa dintre părţi provine şi din strategia narativă diferită. Unii comentatori ai cărţii au aprobat-o, găsind-o firească, în vreme ce alţii şi-au manifestat o anume insatisfacţie. Argumentul (discutabil) invocat fiind că pe măsură ce autobiografia se apropie de zilele noastre, impresia tot mai puternică este de «amintiri foarte diplomatice, oarecum politice; din păcate, ele se aseamănă în destule pasaje cu memoriile scrise de politicieni. Probabil că nici nu se putea altfel, şi că tactul autorului trebuie chiar admirat; dar asta te şi împiedică să-ţi faci o imagine despre caracterul său, despre felul cum se priveşte el însuşi pe sine.» (Jens Jessen, art. cit.)

Povestea succesului lui Reich-Ranicki şi a iubirii sale pentru literatură, manifestându-se deopotrivă ca «un hobby şi o slujbă, o pasiune şi o profesiune», este aceea a unui self-made man într-ale literaturii, al cărui unic capital din start sunt cunoştinţele de specialitate aprofundate, dobândite ca autodidact. «Literatură» înseamnă aici, de fapt, cu mult mai mult: pentru Reich-Ranicki, forţat să ajungă un dezrădăcinat, ea este «patria mea adoptivă: literatura, literatura germană». Povestea succesului nu este însă şi povestea unei deveniri, «personajul» părând în bună măsură dat încă din început, şi rămânând tocmai de aceea îndeajuns de enigmatic.

Dar trebuie să precizez că success story-ul lui Reich-Ranicki începe încă în Polonia comunistă postbelică, unde va rămâne până în 1958 când, aflat într-o călătorie în străinătate, nu se mai reîntoarce în ţară, stabilindu-se cu familia în Germania. Din 1950, Ranicki devine «aproape peste noapte ceea ce visasem încă din tinereţe: critic literar. Şi deşi abia un începător - de-acum un scriitor liber-profesionist. (...) În scurt timp am dobândit reputaţia unui specialist solid în literatură germană, şi care scrie pe înţelesul cititorilor.»

A scrie în Polonia acelor ani despre literatura germană (şi numai despre ea) reprezenta o performanţă remarcabilă, căci traumele războiului şi ale ocupaţiei naziste nu se resorbiseră încă şi domnea un antigermanism violent.

Odată stabilit în RFG, beneficiază de experienţa publicistică şi editorială câştigată în Polonia, ca şi de un capital social preţios constând în relaţiile stabilite între timp cu scriitori germani de frunte din Est şi din Vest (printre ei numărându-se Brecht, Böll, Siegfried Lenz, Anna Seghers ş.a.). Aşa se face că în RFG lucrurile evoluează nu mai puţin rapid, şi chiar mai spectaculos. Sosit aici spre sfârşitul lui 1958, participă încă din anul următor la întâlnirea renumitului Grup 47 (reunind vârfuri ale literaturii germane), făcându-şi imediat simţită prezenţa în dezbateri. Şi tot în 1959 numele lui începe să devină cunoscut prin comentariile despre Böll şi Grass (acestuia tocmai îi apăruse Toba de tinichea) publicate concomitent în două ziare atât de diferite ca orientare cum erau «Die Welt» şi «Die Zeit» şi care de-acum înainte îi vor solicita cu regularitate articolele şi recenziile. De altfel, încă din 1960 va fi angajat la săptămânalul «Die Zeit» (cu un statut unic în Germania de-atunci şi chiar de mai târziu: acela de redactor cu nici o altă obligaţie redacţională decât aceea de a scrie articole; dar asta se pare că şi din teama redacţiei în faţa personalităţii prea puternice şi incomode a lui Reich-Ranicki). Şi încă de la început va fi considerat printre criticii cei mai de frunte ai RFG. La «Die Zeit» va rămâne 14 ani, iar din 1973 preia conducerea paginilor literare la «Frankfurter Allgemeine», unde influenţa sa continuă să crească. Din 1988, când i se propune înfiinţarea unei emisiuni de televiziune - este vorba de foarte populara emisiune «Cvartetul Literar» - numele îi devine încă mai cunoscut, autoritatea sa de critic atingând un punct culminant. După apariţia în vara lui 1999 a autobiografiei Mein Leben, cartea se va afla în mod firesc multe luni în şir pe listele de best-seller-uri.

La acest răsunet a contribuit în mod esenţial, crede autorul, principiul său declarat - cel al clarităţii.
Al clarităţii obiectivului:
«Ca orice critic, am vrut şi eu să educ, nu însă pe scriitor - un scriitor care se lasă educat nu merită educat! Dimpotrivă, aveam în vedere publicul, cititorii. Pentru a o spune cât mai simplu: vroiam să le explic, de ce cărţile ce mie mi se par bune şi frumoase, sunt bune şi frumoase, vroiam să-i determin să citească aceste cărţi. Şi nu mă pot plânge: criticile mele - de regulă, cel puţin - au exercitat asupra publicului influenţa dorită.»
Al clarităţii aşteptărilor pe care le putem avea de la literatură:
«Am sperat eu vreodată că literatura ar putea educa oamenii, ar putea schimba lumea? Cine cunoaşte măcar în linii mari istoria literaturii, acela nu mai e expus unor astfel de iluzii. Oare tragediile lui Shakespeare au împiedicat săvârşirea fie şi a unei singure crime? A stăvilit "Nathan" al lui Lessing antisemitismul în continuă creştere în secolul al XVIII-lea? I-a făcut "Ifigenia" lui Goethe pe oameni să fie mai umani, a determinat lectura poeziilor sale măcar pe un singur om să fie mai generos, mai milos şi mai bun? A reuşit "Revizorul" lui Gogol măcar să diminueze corupţia din Rusia ţaristă? Dar Strindberg să îndrepte viaţa conjugală a cetăţenilor? (...)
Nu, niciodată nu m-am gândit în mod serios la o funcţie pedagogică notabilă a literaturii, în schimb însă la necesitatea angajării, vreau adică să spun: cu toate că scriitorii nu pot schimba nimic, ei ar trebui să ţintească la schimbări - de dragul calităţii operelor lor.»
Al clarităţii în expresie:
«Succesul meu rapid şi uimitor - aşa cum a fost el caracterizat de alţii cu bunăvoinţă sau în batjocură - se leagă de o particularitate a criticii practicate de mine. Deliberat, dar în parte şi fără să fiu conştient de asta, am făcut apel la o tradiţie care în timpul celui de-al Treilea Reich fusese înfierată în mod oficial, şi de care după cel de-al doilea război mondial colegii mei nu s-au mai sinchisit decât prea puţin sau chiar deloc. Adevărat, n-am avut niciodată un model cu care să vreau să mă iau la întrecere. Am învăţat în schimb foarte multe de la marii critici germani din trecut - de la Heine şi Fontane, de la Kerr şi Polgar, de la Jacobsohn şi Tucholsky. Încă şi azi mai învăţ de la ei, şi încă mai mult de la minunaţii critici literari ai romantismului german. Şi îmi arăt recunoştinţa referindu-mă la ei şi citându-i tot mereu din nou.
Ei toţi au scris pentru ziare şi asta le-a marcat stilul. Şi cu toţii s-au adresat marelui public. Acest fapt nu-i deloc de la sine înţeles - şi încă mai puţin în Germania, unde tocmai comentarea literaturii s-a aflat prea ades în mâinile teoreticienilor şi literaţilor - fapt împotriva căruia în sine fireşte că n-ar fi nimic de spus. Atât numai că aceşti teoreticieni scriau pentru teoreticieni, iar literaţii pentru literaţi. În timp ce publicul rămânea cu buzele umflate! În ce mă priveşte, chiar şi fără Heine şi Fontane şi toţi ceilalţi - eu tot aş fi scris mai ales pentru cititori, şi nu pentru breaslă. M-ar fi îndemnat la asta chiar şi numai temperamentul meu.
Fontane spunea cândva că înainte de orice e vorba cel puţin să se înţeleagă ce vrei să spui. De dragul inteligibilităţii a ceea ce scriam am recurs adeseori la ajutorul unui dicţionar de neologisme, căutând în el echivalentul german pe care l-aş putea folosi în locul neologismelor inoportune. Iar pentru a lămuri şi face perceptibil ceea ce vroiam să spun, adeseori mi-am îngăduit să exagerez şi să şarjez. Am convingerea că dintotdeauna criticii buni au simplificat lucrurile pentru a fi cât mai clari, că adeseori ei au prezentat pe muchie de cuţit şi împins până la limită ceea ce vroiau să exprime, pentru a fi cât mai expliciţi şi clari. Şi oricâte mi s-ar reproşa, nu cred că se poate spune despre mine că m-am codit vreodată să mă pronunţ printr-un "da" sau "nu". Mulţi dintre cititori mi-au fost recunoscători pentru faptul că din comentariile mele se putea desprinde fără greutate dacă recomandam sau respingeam o nouă apariţie literară.»

Există în autobiografie o serie de savuroase portrete de scriitori, deopotrivă de amuzante, ironice şi totuşi pline de un respect în înţeles superior, fiindcă Ranicki face o distincţie netă - în virtutea aceluiaşi principiu al clarităţii - între operă şi autorul cu slăbiciunile şi bizareriile sale omeneşti. Pentru ca în final să constate lipsa de relevanţă a acestora din urmă în raport cu opera. Ce importanţă are, de pildă, că Brecht, aflat în anii '50 într-o vizită în Polonia, e perceput de toţi cei cu care se întâlneşte «ca un om de afaceri tenace, care voia cu tot dinadinsul să-şi vândă marfa, ca un impresar iscusit şi destoinic al autorului Bertolt Brecht»? Schimbă asta cu ceva meritele operei sale?

Sau ce importanţă are dacă majoritatea scriitorilor, a artiştilor în general, se dovedesc egocentrici şi vanitoşi (defecte pe care Reich-Ranicki a învăţat să le accepte ca fiind constitutive artistului, sau ca pe un soi de «boli profesionale»)? Poetul Peter Huchel, de exemplu:
«În conversaţie nu vorbea decât despre două subiecte: despre el însuşi şi despre revista editată de el, "Sinn und Form". Două subiecte? În realitate nu era decât unul şi acelaşi.»

Iar dacă la început unii scriitori l-au dezamăgit ca oameni, mai târziu o atitudine mai rezervată l-a scutit de experienţa altor decepţii prea mari:
«Din capul locului ţin să spun că curiozitatea mea de a cunoaşte scriitori faimoşi, dar mai ales dorinţa de a-i cunoaşte mai îndeaproape pe autorii cărţilor pe care le preţuiesc, a scăzut simţitor cu timpul.»

Nepotrivirile uneori frapante constatate de Ranicki între autor şi literatura sa (sau literatura în general), îi demonstrează criticului că atunci când se întâmplă să fii scriitor, eşti mai curând fără voie:
«Thomas Bernhard se număra printre nu puţinii scriitori care creau literatură - şi încă una extraordinară -, fără însă a fi prea interesaţi de literatură.»

Dar criticul merge chiar mai departe şi afirmă (şarjând, fireşte) că spre deosebire de cititor, scriitorul este deseori de-a dreptul opac la valorile ieşite de sub condeiul său! Iată ce scrie el despre Anna Seghers într-un pasaj caracteristic pentru arta sa portretistică:
«Persoana aceasta modestă, simpatică, trăncănind acum tacticos în dialectul lăbărţat din Mainz despre personajele ei, femeia aceasta respectabilă şi cumsecade nu pricepuse absolut nimic din romanul ei "A şaptea cruce"! N-avea habar de rafinamentul mijloacelor artistice întrebuinţate aici, de virtuozitatea compoziţiei. O secundă mai târziu m-a săgetat un alt gând: există sute de mii, poate milioane de oameni care nu numai că au citit romanul acesta apărut în douăzeci sau treizeci de limbi, dar l-au şi înţeles aşa cum trebuie, şi există o mulţime de critici care l-au comentat şi interpretat corect şi inteligent şi cu bun simţ. Dar nu există decât un singur om care l-a scris, care l-a creat. La despărţire am făcut ceva ce nu se mai obişnuieşte în Germania: m-am înclinat adânc şi am sărutat mâna Annei Seghers. (...) Ce am învăţat din această discuţie purtată cu Anna Seghers? Faptul că majoritatea scriitorilor nu pricep mai mult din literatură decât păsările din ornitologie. Şi că pe deasupra sunt cel mai puţin în stare să-şi judece propriile opere...
Dar am mai învăţat şi altceva: că există literatură fără critică literară, nu însă critică fără literatură! Altfel spus: primează burta, şi abia apoi vine la rând morala - mai întâi poezia, şi apoi teoria, mai întâi literatura, şi apoi critica.»

Partea a doua a cărţii nu este însă doar o success story, ci şi povestea unui dublu eşec al lui Reich-Ranicki - a destrămării a două mari prietenii. Pierdere resimţită cu atât mai dureros, cu cât criticul nu are decât puţini oameni apropiaţi în jur şi se plânge de singurătatea pe care nici munca, nici prestigiul dobândit n-o compensează pe deplin:
«Găsisem ceea ce-mi dorisem într-atât de mult: un cămin - ce-i drept, doar pentru munca mea, nu şi pentru persoana mea: eram marginalizat, mă simţeam exclus din societatea altora - şi cu cât trecea timpul şi aveam tot mai mare succes scriind pentru "Die Zeit", cu atât se intensifica acest sentiment. Trăiam izolat şi însingurat în micuţul nostru apartament din suburbia Niendorf a Hamburgului, producând neîntrerupt un manuscris după altul. (...) Dar contactul meu cu lumea arareori depăşea conversaţiile telefonice. Eram de aceea mulţumit că din când în când trebuia să ţin nişte conferinţe în RFG şi în alte ţări. Ele mai reuşeau să atenueze caracterul monologic al existenţei mele - cel puţin temporar.»

De ambele dăţi, ceea ce perturbă şi în cele din urmă distruge prietenia este trecutul. Mai precis: sentimentul că celălalt se raportează greşit - sau că a omis să se raporteze - la acest trecut, fie el cel nazist sau cel comunist. Iar dreptatea (sau nedreptatea) nu este neapărat de o singură parte. Nu întru totul, cel puţin.

În ordine cronologică, prima prietenie care eşuează este aceea cu Joachim Fest, un reputat istoric german specializat în perioada celui de-al Treilea Reich, şi autorul unei voluminoase biografii ale lui Hitler, o lucrare de referinţă în domeniu. Fest fusese în 1973 cooptat în consiliul de conducere al cotidianului «Frankfurter Allgemeine» şi îi oferise imediat lui Reich-Ranicki funcţia de şef al paginilor literare ale ziarului. Lăsându-i acestuia puterea de decizie vreme de 15 ani, până la plecarea criticului de la ziar. Ranicki o mărturiseşte el însuşi: «Libertatea mea ca şef al sectorului literar era nelimitată, şi asta m-a făcut să suport mai uşor unele lucruri ce nu-mi plăceau la acest ziar. (...) Ştiam prea bine şi n-am uitat niciodată cui îi datoram libertatea de care m-am folosit din plin. Lui Joachim Fest.» Dar în 1986 Fest va publica în «Frankfurter Allgemeine» un controversat articol al istoricului Ernst Nolte despre trecutul nazist, sub titlul «Trecutul acesta ce nu vrea să mai treacă» - articol care a şi declanşat de altfel în Germania faimoasa «Dispută a istoricilor». Reproşul lui Ranicki a fost că ulterior Fest n-a mai publicat nici un alt articol în replică, şi nici n-a disociat punctul de vedere al ziarului de poziţia lui Nolte. În cartea de faţă criticul aminteşte de o scenă chiar de la începutul prieteniei (şi colaborării) lor, în 1973, care ar fi trebuit, crede el, să-l pună în gardă încă de pe atunci. Fiind invitaţi acasă la editor, pentru a sărbători cu fast recent apăruta carte a lui Fest despre Hitler, Reich-Ranicki şi soţia sunt conduşi la «oaspetele de onoare» al serii, un domn «cu o înfăţişare cuviincioasă», care nu era altul decât «unul din cei mai îngrozitori criminali de război din istoria Germaniei». Este vorba de Albert Speer.
«Despre ce s-a discutat în acea seară nu-mi mai amintesc. Dar la tot ce spuneam, Speer dădea aprobativ şi plin de bunăvoinţă din cap, de parcă ar fi vrut să spună: concetăţeanul evreu are dreptate, concetăţeanul evreu e binevenit. Pe măsuţă se afla, dacă nu mă înşel pe o cuvertură de catifea, cartea a cărei apariţie era sărbătorită aici şi acum: un volum de 1200 de pagini. Pe coperta neagră era tipărit cu litere albe mari titlul lapidar: Hitler. Era limpede ce vroia să sugereze prezentarea grafică a cărţii, ceea ce semnaliza ea în mod decis: patos şi monumentalitate. Iar Speer se arăta vădit satisfăcut de asta. Zâmbind şiret, a privit cartea ce odihnea pe măsuţă cu un fast solemn, şi a spus rar şi apăsat: "El ar fi fost mulţumit, da, lui i-ar fi plăcut."»

Am citat scena nu pentru că ar demonstra neapărat că dreptatea este de partea lui Ranicki în ce-l priveşte pe Joachim Fest [Notă], ci pentru că pune în evidenţă deopotrivă mentalitatea încă existentă la acea dată în anumite cercuri intelectuale din RFG, cât şi vulnerabilitatea, sensibilitatea rănită a autorului, pe care experienţa sa de viaţă o îndreptăţeşte dureros şi din plin.

În această ordine de idei ar fi însă nedrept să nu citez şi impresionanta mărturisire a lui Reich-Ranicki prilejuită de gestul cancelarului Willy Brandt, din decembrie 1970, care îngenunchează în faţa Monumentului ghetoului din Varşovia:
«Îmi mai amintesc foarte bine ce mi-a trecut prin cap când în 1970 am văzut fotografia înfăţişându-l pe Cancelarul german îngenuncheat: m-am gândit atunci că hotărârea mea să mă reîntorc în 1958 în Germania şi să mă stabilesc în Republica Federală totuşi nu fusese greşită, totuşi fusese corectă.»

Celei de-a doua prietenii - cu Walter Jens, scriitor şi profesor de retorică - Reich-Ranicki îi dedică paginile probabil cele mai personale, mai intime din întregul volum. Destrămarea ei, spre deosebire de prima, se trage însă dintr-un alt trecut - cel comunist al autorului, din perioada de după război în Polonia. A fost, spune Ranicki, «o prietenie ciudată, prin telefon» (se vedeau rar, vorbind în schimb la telefon des şi mult), «pe departe cea mai lungă şi importantă din viaţa mea». Într-o emisiune tv («Kulturspiegel» din 29.05.1994), Tilman Jens, fiul prietenului său, a furnizat indicii despre colaborarea temporară a lui Ranicki cu Serviciile Secrete poloneze şi despre faptul că fusese membru al partidului comunist polonez. Atacul venea ca o (nedreaptă) reacţie vindicativă la un comentariu negativ al criticului despre Christa Wolf, dar în care Ranicki totuşi nu-i reproşase cunoscutei scriitoare nici convingerile politice, nici colaborarea episodică cu Stasi. Despre dezbaterile publice aprinse din 1994, purtate în jurul dezvăluirilor «cazului Reich-Ranicki», dinadins instrumentat «în paralel» cu cel al Christei Wolf, autorul nu mai dă amănunte în carte. Dar subcapitolul autobiografiei care tratează anii 1944-1950 pare să fi fost construit cu grijă ca un răspuns justificativ la toate acuzaţiile aduse. Un răspuns în bună parte credibil, în ciuda felului cum autorul se pricepe să alunece pe alocuri uşor, cu o frivolitate jucăuşă, peste anumite momente.

Ar trebui poate stăruit asupra temeiurilor acestei dispute iscate în 1994 în jurul criticului. După eliberarea Varşoviei în 1944, Ranicki fusese repartizat unui departament de Propagandă care ţinea de Ministrul de Interne. Puţin mai târziu e recrutat de serviciile secrete. Ranicki ţine să precizeze că dacă în acele condiţii - adică, şi trebuie subliniat: încă în plin război cu Germania nazistă - «aş fi refuzat... oferta autorităţilor poloneze de a lucra în Serviciul de Informaţii extern - aş considera-o încă şi azi o pată în biografia mea». Imediat după război e trimis într-o misiune la Berlin (urma ca abia acolo Serviciul să decidă ce întrebuinţare îi va da) şi e uimit să constate că revederea oraşului îl emoţionează:
«Când în ianuarie 1946 împreună cu alţi trei angajaţi ai Misiunii Militare am sosit cu maşina către seară în Berlinul cufundat în beznă deplină, în Berlinul distrus şi atât de dezolant, aş fi avut toate motivele să simt în mine o bucurie rea, ba mai mult, o ură mortală. Dar nu putea fi vorba de aşa ceva, eram incapabil de ură - şi încă şi azi asta mă mai miră un pic. E poate necesară o justificare? În ciuda a toate, ura a fost întotdeauna străină de mine, şi mi-a rămas străină.»

După numai trei luni, şi fără să fi primit nici o misiune, e rechemat în ţară, unde i se va da o nouă însărcinare; de la care caută să se eschiveze, declarând că nu are cunoştinţele profesionale necesare; dar interlocutorul (un consilier sovietic) nu se lasă convins:
«A trebuit să cedez şi să-i povestesc - am făcut-o cu elocinţă - cele câteva lucruri pe care le ştiam despre un serviciu de informaţii extern şi despre contraspionaj. Fireşte că toate le cunoşteam dintr-o unică sursă, nu totdeauna de încredere în această privinţă: anume din romane, povestiri şi reportaje. Consilierul sovietic s-a arătat entuziasmat şi m-a felicitat: e limpede, a spus el, că sunt cum nu se poate mai potrivit pentru a ţine acele cursuri de şcolarizare. Şi-aşa se face că am ajuns pentru un timp instructor al Serviciului Secret polonez. Am conceput un curs scurt care, îmi vine să cred, era mai degrabă distractiv decât util. Şi din nou am profitat din plin de pe urma literaturii germane. Succesul cel mai mare l-am obţinut cu partea din curs bazată pe relatarea lui Egon Erwin Kisch a cazului colonelului Redl.»

Impresia pe care o lasă criticul în această istorisire amuzantă, făcută pe ton voit uşuratec, este mai degrabă aceea a unui Ostap Bender vânzând «coarne şi copite» literare unui serviciu de spionaj sau, pentru a fi mai în ton cu iubita sa literatură germană, a unui Felix Krull. Aceasta îl poate desigur nemulţumi pe cititorul «serios» şi susceptibil. Dar oare arborarea unei mine grave sau adoptarea unui ton mai neutru ar fi contribuit mai mult la «adevărul obiectiv» (oricare ar fi el)? Cred că nu.

Abia după încă doi ani, 1948-1950, petrecuţi la Londra, - unde fusese trimis de Ministerul de Externe, (dar şi de Serviciul Secret) - ca viceconsul şi la urmă consul, va fi îndepărtat din aceste servicii şi dat afară din partid; după o anchetă şi un scurt arest, scapă cu bine şi curând după asta îşi face debutul în critica literară.
«N-am fost - pentru a nu spune mai mult - nici un organizator zelos, nici unul talentat al acestui Serviciu de Informaţii.»

Avertizat în cursul anchetei de «consecinţele cele mai serioase» pe care le-ar avea pentru el încălcarea consemnului tăcerii cu privire la activitatea secretă de până în 1950, Ranicki trage concluziile de rigoare şi păstrează tăcerea asupra acestei perioade (până în 1994):
«Am luat foarte în serios această ameninţare.»

Dar pentru a reveni la prietenia de treizeci de ani cu Walter Jens: din ea, ţine criticul să adauge, s-a mai păstrat totuşi ceva preţios:
«Indestructibilă rămâne amintirea anilor şi deceniilor acestei prietenii.»

Încă un cuvânt despre singurătate, de care Reich-Ranicki aminteşte deseori, dar pe un ton sobru. A fost aceasta constitutivă din început? Probabil că nu. Oricum, există în cazul său o singurătate impusă din afară, determinată în mare măsură de împrejurări şi de reacţia la ele, de susceptibilitatea proprie (un reflex dobândit printr-un tragic exerciţiu) ca şi de cea a altora în faţa personalităţii sale dominatoare; dar mai există şi singurătatea autoimpusă pentru că necesară, salubră, a criticului (a judecătorului incoruptibil, fie el şi «numai» de opere literare). În acest context trebuie relatată un pic mai pe larg şi o altă controversă publică stârnită în anii din urmă în jurul lui Reich-Ranicki. Pentru că mi se pare că dincolo de «coloratura» funestă pe care inevitabil a împrumutat-o, ea este până la un punct revelatoare pentru raporturile dintre critic şi scriitor, dar poate şi în privinţa unora din riscurile legate în general de condiţia literaturii.

În 2002 Martin Walser, unul din cei mai importanţi autori ai literaturii germane contemporane, a publicat un roman «cu cheie», Moartea unui critic, care a stârnit un mare scandal în mediile literare germane fiind considerat un nedemn atac antisemit la adresa lui Marcel Reich-Ranicki. Personajul central al cărţii este un faimos critic literar, André Ehrl-König, în care poţi recunoaşte fără greutate caricatura lui Ranicki. Prin influenţa nemăsurată de care dispune datorită televiziunii, el «face legea» în literatura germană. În urma unei critici nimicitoare la adresa scriitorului Hans Lach, Ehrl-König dispare fără urmă. Arestat, scriitorul recunoaşte că l-a asasinat pe critic (deşi crima n-a comis-o decât în gând!). În final, bătrânul critic reapare viu şi nevătămat, după o săptămână petrecută în secret cu amanta. Pe lângă răfuiala cu impunătorul şi despoticul Reich-Ranicki, cartea îi oferă lui Walser prilejul unei satire necruţătoare la adresa mediului literar german, zguduit mereu de scandaluri şi dispute menite să aducă beligeranţilor un spor de influenţă personală în mass media. Cartea lui Walser se cuvine privită mai înainte de toate din perspectiva problemei centrale pe care o ridică - aceea a raporturilor dintre creaţie şi critică. Şi asta cu atât mai mult cu cât Walser a reflectat adesea asupra războiului dintre critic şi scriitor. În cazul de faţă, psihologia şi temperamentele celor doi actuali potrivnici şi foşti prieteni apropiaţi n-au făcut decât să exacerbeze conflictul: Walser, cu foarte vulnerabila lui sensibilitate şi refuzul inflexibil în faţa exercitării oricărei forme de putere (citeşte: autoritate critică), şi Reich-Ranicki, cu toanele, izbucnirile lui pătimaşe şi pofta de a se impune şi domina fără menajamente. «Oare îi doresc moartea? Pentru a mă putea apoi desfăşura mai liber şi mai senin în scris, scăpat de sub tutela sa?» - aşa se întreabă scriitorul din romanul lui Walser cu privire la critic. Lui Reich-Ranicki, de altfel, nu-i sunt necunoscute astfel de sentimente la adresa lui. Chiar în cartea de faţă, în capitolul Canetti, Adorno, Bernhard şi alţii, el numeşte câţiva scriitori care şi-au exprimat (mai mult sau mai puţin literar) «duşmănia de moarte» împotriva sa - de la Helmut Heissenbüttel la Peter Handke. O duşmănie cu o anume «tradiţie» (şi nu numai în literatura germană) de la Goethe încoace, care spusese odată: «Omorâţi-l pe câinele ăsta - e un critic!» Dar în viziunea lui Walser relaţia scriitor-critic este totuşi «ambivalentă»: scriitorul, explică el într-un interviu, resimte nu doar «disperarea şi neputinţa celui ce se vede transformat în obiect al criticului», dar şi dorinţa de a deveni «cel mai apropiat prieten al aceluia. Autorii chiar îl iubesc pe individul cu pricina! Asta nu prea mai are de-a face cu ura.» (M. Walser, în: «Spiegel», 23/2002)

Plecând de la ideea că «satirei nu-i e permis orice, dar aproape totdeauna mai mult decât îi convine victimei» şi că «trebuie, fireşte, admisă posibilitatea de a lua drept ţintă a criticii literare şi pe un contemporan evreu», Elke Schmitter observă totuşi că în dorinţa sa de răfuială Walser a întrecut măsura: «Romanul a ajuns o reglare de conturi difamantă - un trist şi straniu exemplu de pierdere a proporţiilor.» (Elke Schmitter, în: «Spiegel», 23/2002)

Cum a văzut însă Reich-Ranicki însuşi lucrurile la data respectivă? După ce, dezamăgit, a refuzat mai întâi să se pronunţe, a declarat în cele din urmă că deşi nu-l consideră pe Walser antisemit, cartea lui totuşi asta este: «Fanteziile asasine din roman, legate de persoana criticului, ne-au rănit profund pe soţia mea şi pe mine.» (M. Reich-Ranicki la postul tv ZDF, în emisiunea «Solo» din 4. 06. 2002). Relaţiile dintre cei doi au o istorie lungă şi întortocheată. Un episod relativ mai recent s-a produs în 1998 cu ocazia unei alte controverse publice provocate tot de Walser prin discursul ţinut la Paulskirche din Frankfurt, când Ranicki sărise în apărarea prietenului său: «O ştiu bine: nu arareori l-am nedreptăţit, iar uneori a fost la rândul lui nedrept cu mine. Dar ştiu şi că Martin Walser nu-i antisemit. O afirm şi o repet.» (Cit. după «Spiegel», 24/2002).

Criticul Joachim Kaiser, apropiat de amândoi, vorbeşte despre «raporturile nevrotice» dintre scriitor şi critică, asemănând relaţia celor doi cu un mariaj: «Certurile din căsnicia unor perechi vârstnice devin tot mai amarnice.» În 1962, «pe la începuturile căsătoriei», Walser scria entuziast despre Ranicki că e «ca o mamă care te dojeneşte». Cu timpul lucrurile s-au schimbat: «Sensibilitatea lui Walser la critică are ceva extrem de vulnerabil, aproape patologic, în timp ce la rândul lor verdictele lui Ranicki vibrează de exagerări temperamentale.» Walser descrie în romanul său, şarjând «batjocoritor, dar foarte exact», nu doar emisiunea tv «Cvartetul Literar» realizată de Ranicki, ci întreg mediul literar german văzut ca un «carusel al vanităţilor». Totuşi, oricât de «plin de ură» şi de «criticabil» ar fi acest pamflet, cartea nu se cuvine «ostracizată», conchide Kaiser. (Joachim Kaiser, în: «Süddeutsche Zeitung», 5. 06. 2002).

Ulrich Greiner notează şi el că Walser nu e xenofob: a demonstrat-o în numeroase texte reflexive despre Auschwitz, în care se opune negaţionismului, ca şi prin implicarea lui în publicarea Jurnalelor lui Victor Klemperer. Cu toate astea, «un roman e răspunzător şi pentru realitatea ce-o determină apariţia sa». Walser a fost mânat de «dorinţa de răzbunare» (poate că nu cu totul lipsit de temeiuri), ceea ce însă nu-i dădea dreptul «să i-o plătească lui Ranicki cu o monedă încă mai rea. Nu numai din cauza destinului acestui om... ci mai ales din motive de igienă publică.» (Ulrich Greiner, în: «Die Zeit», 6. 06. 2002).

Merită amintit în final un straniu şi concludent caz de paralelism. Fără a avea cunoştinţă de romanul lui Walser, scriitorul Bodo Kirchhoff a terminat şi publicat aproape concomitent un roman tot din mediul scriitoricesc. În care figura simbolică şi «patronul» absolut al showbiz-ului literar este un critic ce poartă, inconfundabil, trăsăturile lui Reich-Ranicki. Acesta este ucis de un killer profesionist (ce-i drept, din greşeală), iar cel bănuit în carte de crimă nu este nimeni altul decât... Martin Walser. Simţind nevoia să se explice într-un articol, Bodo Kirchhoff formulează printre altele un diagnostic destul de lămuritor: «... Walser e la fel de departe de antisemitism pe cât e şi adversarul lui de stalinism. (...) Ambii sunt oameni de onoare, fiecare în felul său... doar că aici demnitatea vanitosului antimonopolist Walser (un ins întrucâtva masochist) s-a ciocnit de istoria şi demnitatea vanitosului (şi întrucâtva sadicului) literat Reich-Ranicki. Ne aflăm în faţa a doi domni bătrâni ce pretind ambii să li se acorde persoanei şi vrajbei lor o nemăsurată atenţie, adică o exorbitantă însemnătate... Dar pentru mine adevărata însemnătate a acestei aşa-zise dezbateri e că te învaţă ce se-ntâmplă când trebuie să te temi de greutatea propriilor cuvinte.» (Bodo Kirchhoff, în: «Spiegel», 24/2002)

Deşi de o superioară claritate didactică (chiar şi în ceea ce trece sub tăcere), Mein Leben nu este totuşi o «lecţie». Este însă o autobiografie memorabilă, o mărturie scrisă cu strălucire despre oameni şi evenimente (dar mai puţin despre sine), despre suferinţă, moarte şi supravieţuire, despre demnitate şi acel dram de decenţă necesar existenţei. O mărturie mai mult despre loialitate, şi mai puţin despre solidaritatea umană. Despre singurătate şi despre, totuşi, prietenie. Şi, mai ales, despre iubirea pentru patrie: literatura germană.


Notă: Într-un interviu acordat revistei «Der Spiegel» (nr. 19/2001), Joachim Fest povesteşte despre copilăria sa în al Treilea Reich trăită într-o familie în care nu se manifesta simpatie pentru regim şi tatăl a refuzat să dea autorităţilor acordul de înregimentare a celor trei fii ai săi în Hitlerjugend. Istoricul mai povesteşte că atunci când s-a apucat să-şi scrie prima lui carte, intitulată Faţa celui de-al Treilea Reich, tatăl său a încercat să-l facă să renunţe, folosind în acest scop un argument la care mai târziu şi Golo Mann avea să recurgă într-o discuţie cu Joachim Fest - anume că «cine scrie cărţi despre perioada nazistă şi conducătorii de-atunci, le concede - fie că vrea sau nu - o demnitate istorică ce nu li se cuvine. Fireşte că acest argument este întrucâtva justificat. Eu însă i-am răspuns tatălui meu, la fel cum i-am răspuns mai târziu şi lui Golo Mann, că se prea poate ca pentru cine a trăit şi suferit în acea vreme, ura să-i fie de-ajuns. Dar pentru o generaţie viitoare asta nu mai e de ajuns, ea va trebui să caute să înţeleagă cum de a fost posibil naţional-socialismul. - SPIEGEL: Şi aţi reuşit s-o faceţi? - J. FEST: Trebuie să vă spun că încă n-am terminat cu problema, încă n-am găsit un răspuns care să mă convingă cu adevărat. Şi încă nici un istoric nu l-a găsit; misterul a rămas. - SPIEGEL: Biografia Dv. a lui Hitler aţi numit-o cândva "o carte cam excesivă", şi în alt loc aţi mai adăugat că după scrierea ei aţi rămas cu o senzaţie de nemulţumire greu definibilă. De unde provenea această senzaţie? - J. FEST: Poate că prin minte încă îmi bântuia amintita vorbă a tatălui meu. - SPIEGEL: Dar poate că nemulţumirea venea şi dintr-acolo că mereu v-aţi concentrat atenţia asupra făptaşilor. (...)» Dar nu şi în suficientă măsură asupra victimelor...