Arhitectura şi puterea (III) - Ironie în zidărie

Literaţii îşi au ironiştii lor, la fel cam toate artele, numai noi, arhitecţii, să nu avem ironiştii noştri? Argumentele esteticii tradiţionale sunt, s-ar zice, irefutabile: NU! Chestiunea derivă direct din problema referenţialităţii. Fireşte, dacă nu ar exista referent în arhitectură, nu ar exista nici obiect al comicului. Spun comic pentru că, în sens mai larg, nu numai ironia este implicată în textul de faţă, dar întregul cîmp de circumscriere al ei; iar dacă altei arte nereferenţiale (conform aceleiaşi des invocate clasificări hartmaniene), muzica, i se acceptă ca posibilă formă de intruziune a comicului scherzo-ul, "sugerînd prin caracterul neaşteptat al aranjamentului de sunete, o întorsătură cu aparent efect comic", în schimb arhitecturii nu i se admite nimic propriu de natură a crea efecte comice: "chiar în limitele formelor artei, e greu de vorbit despre efecte comice în arhitectură, dacă facem abstracţie de elemente ce pot fi adăugate sau asociate formei arhitecturale, evocînd în spiritul compoziţiilor picturale şi sculpturale anumite personaje". Cu alte cuvinte, nu arhitectura, prin procedee ce îi sînt caracteristice, ar fi capabilă să genereze comic, ci doar prin răsfrîngerea acestor efecte provenind de la elemente adăugate.

Despre chestiunea asocierii am încercat să sugerez o posibilă regulă, a cărei esenţă este "o artă dominantă supune cîmpului său de atracţie elementele adăugate, aşa încît orice efecte provenind de la acele elemente devin ale obiectului-gazdă în chip preponderent". Aşadar, uşoara maliţie din textul citat, cum că arhitectura ar putea fi comică prin elemente nearhitecturale, este în speţă reală.

Într-adevăr, aceste soiuri de asocieri contaminează arta-gazdă cu efectele artelor găzduite şi le voi examina ca atare. Trebuie omis însă cuvîntul "doar". Disocierea este necesară şi între formele comicului. Cum am putea să disociem absenţa comicului dintr-o artă, fără a analiza pe rînd toate formele de manifestare ale comicului - posibile - în acea artă? Pentru că, iată, despre derizoriu şi chiar ridicol putem discuta lejer în ceea ce priveşte arhitectura parcurilor de distracţii de felul "Luna-Park"-urilor sau "Disney-Land"-urilor. Am amintit despre chioşcurile-prăjitură, despre balene sau dinozauri. Michael Graves a proiectat hoteluri decorate cu delfini şi lebede gigantice (The Dolphin & Swan Hotel) în chiar apropierea unui astfel de "park", ceea ce introduce direct ridicolul în arhitectura contemporană (dar să fim bine înţeleşi! - ridicolul asumat conştient prin actul de proiectare, ridicolul explicit, iar nu acel ridicol involuntar căruia se expun - la noi, de pildă - arhitecţii care ridică blocuri din beton cu false streşini şindrilate...). Nu mai puţin derizoriul, întrucît a proiecta clădiri care pot fi deconstruite facil (prin dezmembrare, dezumflare, împachetare), a proiecta clădiri care trebuie refăcute sau modificate în funcţie de necesităţi (cazul, de pildă, al lui "Lloyd Center" din Londra, arh. Richard Rogers, care poate fi completat după trebuinţe, întrucît are chiar şi macaralele lăsate la faţa locului), toate acestea sînt forme ale derizoriului şi, deci, atitudini ironice la adresa chiar a gestului edificării, prin excelenţă unul demiurgic, definitiv şi esenţial; o minimalizare deci a însăşi esenţei acestei arte, a - s-o spun? - prestanţei sociale pe care arhitectura şi-a creat-o de milenii, a durabilităţii ("firmitas") şi a caracterului ei definitiv. Ironie intrinsecă şi - totodată derizoriu. Comic, adică.

O altă atitudine comică, de data aceasta din exterior privind, este cea a replicilor. Replica este o modă, ea se practică acum şi în ce priveşte designul automobilistic. A crea o replică înseamnă în primul rînd a scoate o clădire din contextul ei social, istoric, stilistic, ceea ce din start o face nefirească, făcînd - din ceea ce se vrea exactitate - o parodie. Deşi perfectă pînă în ultimul detaliu, replica are cel mai adesea alură de moft. Ce poate face ea? Poate suplini, poate ţine loc de tradiţie, de istorie; americanii au (ab)uzat de ea şi este de înţeles. Dar ridicolul, chiar dacă voalat, nu poate fi exclus.

Acesta ar fi aspectul cel mai clar de mimesys în arhitectură, faţă de care o altă formă de "copiere" - şi mă gîndesc la bionică, - este mai mediată. Nu poate fi numită mimesys, tocmai din acest motiv, al multiplelor medieri, faţă de care copierea se estompează, lăsînd loc în chip evident referenţialităţii, pentru că se pune problema evidenţierii clare a anumitor calităţi ale referentului (care este natura) în opera de arhitectură.

Dar, legat de chestiunea mimesys-ului, să analizăm un alt aspect, cel al arhitecturii care este ironică, fără a fi referenţială în sensul unui referent extern acestei arte. Pentru că artele non- referenţiale "pot fi autoironice, citînd parodic propriile lor tradiţii, convenţii, tehnici, etc.". Aşa se face că apar coloane modulate după tot tipicul clasic al ordinelor, dar cu... volutele fluturînd în vînt, ori cu frunzele de acant învolburate de acelaşi vînt imaginar al eliberării de constrîngere. Aşa apar decupările unor forme ale coloanelor în plină zidărie, aşadar goluri, negative ale coloanelor şi negări ale scopului lor structural. Apare scara care urcă într-un zid, ca la reşedinţa din Chesnut-Hill proiectată de Robert Venturi, apar scările dispuse aleatoriu pe tavane şi pereţi, ca la Muzeul din Osaka al lui Kisho Kurokawa. În fond, tot un soi de scherzo arhitectural, un joc cu regulile, cu canoanele, într-un gest de reafirmare a primatului creaţiei neîngrădite asupra dogmei. Gesturi dinadins necontrolate şi fals-hiperbolice.

Cît este aici ludic şi cîtă ironie? Dar cum le-am putea distinge, într-o artă eminamente afirmativă, unde ludicul este o "profanare" a edificării şi este, oricum, puternic mediat de o largă paletă de puncte obligate prin care trebuie să treacă proiectantul, oricît s-ar juca. Or, a te juca, în aceste condiţii, cu principiile unei arte funciar-serioase, implică o detaşare şi, categoric, o ironizare a tocmai acestui caracter pe care ne-am obişnuit să îl asociem cu arhitectura, cel de artă care nu-şi poate permite luxul de a nu fi profund serioasă. Punctul de vedere este postmodern şi pare acum căzut în desuetudine (dar viteza derulărilor stilistice este acum atît de mare, încît între up-to-date şi old fashion diferenţa este adeseori de ordinul cel mult al anilor; aşa se explică de ce termenul de stil tinde să se confunde tot mai mult cu cel de modă, paradoxal, chiar şi într-o artă unde este obiectiv dificil să vorbeşti despre schimbare stilistică rapidă).

Deci, deopotrivă, ludic şi ironic. Jocul cu canoanele, într-un gest de reafirmare a primatului creaţiei neîngrădite asupra dogmei, gesturi hiperbolice, dinadins necontrolate. Principalul contraargument la exemplele de mai sus ar fi caracterul marginal al acestei arhitecturi, dar este contraargumentul celor care nu accepta încălcarea unei anumite morgi pe care şi-a definit-o demiurgul redus "la scară umană", care este arhitectul. In ce măsură un raport de preponderenţă a cutărui fel de a face arhitectură dă seama despre dreptul lui de a monopoliza "piaţa" credibilităţii? Mă tem că a nu accepta prezenţa arhitecturii ironice în evantaiul de orientări găzduite sub cortul larg şi generos al postmodernismului este, în fond, o dovadă a... lipsei de umor.

Şi, desigur, obiectivul acestui text nu este să stabilească procentul de arhitectură ironică, ci să-i dovedească tocmai cu argumente ale esteticii prezenţa şi dreptul la existenţă. Ironia este, în fond, evanescentă chiar înglobată în zidărie, încît arhitectura ironică îşi asumă senină condiţia de provizorat, fiind, cum vom vedea mai jos, chiar programatic destinată dispariţiei acolo unde obiectul ironizat este, la rîndul lui, o prezenţă fulgurantă.

Şi mă gîndesc, fireşte, la ceea ce aş denumi arhitectură cu accente referenţiale, fie provenite din elementele asociate/adăugate, fie realizate cu mijloacele proprii arhitecturii, cum e cazul acelui pavilion în formă de barcă de la palatul din Beijing (şi toată clasa de obiecte "în formă de", despre care am discutat pe larg). Sigur că accente comice aduse de aceste elemente adăugate se vor răsfrînge asupra suportului arhitectural, în virtutea regulii "arhitecturalizării". In acest sens există o întreagă "cazuistică".

Dacă admitem că este un pamflet "Coca-Cola" al lui Warhol (Jencks), sugerînd avalanşa de obiecte identice/fără identitate cu care este intoxicat omul erei post-industriale, în arhitectură avem echivalente ale acestui soi de protest, inutil în ordinea socialului, ce-i drept, dar fertil în ordinea artisticului. Cazul Tigerman mi se pare în acest sens a avea caracter de exemplaritate. Tenta aceasta parodică el a dat-o de pildă reşedinţei "Animal Crackers", a cărei faţadă este sugeratoare a binecunoscuţilor biscuiţi canini omonimi: o faţă surîzătoare de animal ghiftuit. La fel "Hot Dog House", titlul scutindu-mă de orice comentariu la adresa parodiei. Sigur că nu există, în fond, nici o legătură între produsul persiflat şi locuinţă, care este, din punct de vedere al funcţiunii cel puţin, plauzibilă. Nu sînt de fapt clădiri ironice, ci faţade ironice, anvelopante de acest fel.

Voi prezenta argumentul forte împotriva ideii de mai sus: anume că nu se poate vorbi despre spaţiu comic; ironia şi, în genere comicul rămîn epidermice, oprindu-se la faţade. Merită o oarecare nuanţare, întrucît faţadele creează, în ce le priveşte, şi ele un spaţiu; este (cu termenii lui R. De Fusco) "spaţiul exterior al arhitecturii". Or, cum putem - altfel decît comic - defini un spaţiu exterior unei clădiri care propune efecte comice?

Opinez că există spaţii comice generate de sisteme de referinţă nu neapărat comice luate individual; mă gîndesc, de pildă, la spaţiul interior al Statuii Libertăţii, accesibil publicului în întregime. In primul rînd este comică forma lui, de interior al unei femei (fie ea gigantică); în al doilea rînd este comică ideea unui astfel de spaţiu în fond rezidual, întrucît statuia nu contează pe efectele lui în a-şi defini valoarea simbolică şi totuşi este accesibil, mai mult, folosit ca loc de panoramă asupra oceanului, privind prin orbitele uriaşe. La fel, comic pare interiorul acelor clădiri în formă de (balenă, prăjitură, dinozaur şi, foarte recent, de aligator, la un hotel din Australia). La fel este vorba despre un spaţiu comic în cazul interioarelor opulente pînă la saţiu, cu elemente (intenţionate?) de kitsch, unde senzaţia este hilară la nivelul ansamblului, nu neapărat, spuneam, la nivelul detaliilor care- l compun.

Dar chestiunea referitoare la capacitatea spaţiilor de a fi comice este extrem de delicată şi prefer să o tratez separat.

Revenind la referenţialitate şi la Tigerman, să amintim aici şi celebra "Daisy House", reşedinţă avînd în plan formă de falus erectat, unde treptele sugerează chiar o emisie seminală! Am mai dat acest exemplu în simbolurile falice, dar cred că locul lui este şi aici, la comic, pentru că ambiguitatea formei poate fi discutată cel mai bine în cheie ironică. Să precizăm că forma falică este doar în grafica planului, căci, necunoscînd acest lucru, un privitor al acestei locuinţe ar vedea, într-adevăr, cum - maliţios, zic eu - declară autorul, "o simplă casă de ţărm, o casă-perete, cu o faţadă unică făcută din materiale diverse care o dematerializează. Casa este un studiu al dematerializării în opoziţie cu ceea ce este măsurabil"; declaraţiile lui Tigerman sînt, cel puţin în prima parte, credibile, cu precizarea că, totuşi, a proiecta o casă de o asemenea formă pentru o femeie singură este, cel puţin ca intenţie autorială, o grasă ironie!

Care vizitează chiar şi teritoriile sarcasmului, cînd discutăm biblioteca pentru nevăzători pe a cărei faţadă Tigerman a decupat un profil stilizat al lui Marilyn Monroe, într-una din imaginile lascive care au agresat şi tinereţea autorului. Sex-simboluri decupate în zidărie la edificii destinate orbilor! Mai trebuie şi alte argumente?

Nu doar Tigerman a jonglat cu ironia. Palmierii metalici ai lui H. Hollein, bizareriile lui Venturi, magazinele Best Products, coridoarele luminate doar de ferestre situate la nivelul tălpilor (la nivelul zăpezii, pretinde K. Kurokawa, autorul lor), toate acestea sînt exemple limpezi de ironie. Pentru că, repet, oriunde este ludic, este şi ironie - în arhitectură oricum, cu siguranţă.

Nu discutăm aici despre comicul involuntar în arhitectură, din raţiuni lesne de priceput: interesează doar intenţionalitatea estetică de a crea efecte comice, deci comicul drept categorie estetică avută în vedere explicit de autor în timpul proiectării.

În acest context se impune o lectură a unui ansamblu celebru, Piazza D'Italia a lui Ch. Moore, prin coduri ale comicului, în ideea prezenţei acolo a unui kitsch asumat în gestul proiectării: inox şi lumină fluorescentă spectacol pe forme clasic(izant)e, de colonade ale corinticului roman, un cocteil foarte rafinat de elemente aluzive, un soi mai degrabă de amintire distorsionată, ţipătoare, de show italo- american mai mult decît un loc al memoriei fidele.

Acuzaţiile aduse acestui tip de arhitectură sînt aceleaşi care se aduc şi sloganurilor, obiectelor, situaţiilor instituite drept referent şi pe care le celebrează parodic: anume că vor avea o soartă sigură şi foarte apropiată - uitarea.

Probabil că aşa este. Dar să ne amintim că avem de-a face cu derizoriul, iar aceste obiecte de arhitectură sînt mai degrabă avertismente adresate timpului prezent decît posterităţii. Sigur că se neagă durabilitatea înscrisă genetic în menirea arhitecturii ca artă, cel puţin pînă mai ieri. Trăim însă o epocă a tranzienţei şi arta pare, împotriva opiniilor puriste, a se alinia, prin aceste aspecte, da, marginal(izat)e, la cursul lucrurilor.

Arhitectura poate fi comică şi are instrumentarul adecvat pentru aceasta, iar cînd nu, apelează şi la arte mai "cuprinse" din acest punct de vedere. Inconsistenţa excluderii formelor comicului dintre posibilele grile de lectură a unor clădiri, care altfel nu pot fi nicicum decodate, dovedeşte că estetica rămîne în urma artei pe care o slujeşte. Nu există în nici o artă procedee exclusive, ci doar procedee preponderente. Ironia în arhitectură nu este un asemenea procedeu, dar EXISTĂ!