Mama mea când m-o făcut

Lacrimile îi curgeau pe obraji, împletind în ele durere, fericire, uşurare, vise şi speranţe. Era ostenită. Era sleită de puteri şi eu simţeam asta. A întins mâinile tremurând. Îi tresări sufletul... dacă mâinile or să o lase? Îşi încordă toţi muşchii şi le ţinu întinse, drepte, aşteptând blajină. Uitase câte îndurase, uitase de toate vorbele urâte pe care asistentele le aruncau atunci când plângea în durerile facerii. Nici doctorul nu era mai prejos la vorbă, de parcă uitase câtă carte învăţase. Uitase de toate, nu o mai interesa nimic, nu mai vedea nimic altceva decât trupul din trupul ei luat, pe care îl aştepta acum cu braţele întinse. Parcă o durea pântecul, parcă îi era sete, se făcea că lumea se foia, se agita în jurul ei, auzea vorbele încă deşănţate ale celor din jur. Unii râdeau, unii parcă o îndemnau să facă ceva. Se simţea murdară, era obosită, şi tot ce dorea era să-şi sărute copilul. Îl simţi pe braţele sale cum se lasă ca floarea pe pom. Zâmbi, iar în zâmbet îşi puse toate gândurile ei bune. Îşi plecă uşor capul, cu teamă, cu frică, cu bucurie. Buzele ei se lăsau în jos ca o binecuvântare. Atunci am simţit primul sărut al mamei.

M-am uitat speriat în jur. Două mâini mari mă trăgeau de umerii mei mici. Mă durea. Supărat că mă desparte de casa mea am început a ţipa. Nu ştiam ce se întâmplă dar simţeam lângă mine, undeva acolo, că aud aceeaşi inimă care bătea odată cu a mea. Am tras, am smuncit, gata să plec spre ea. O auzeam şi încă mai bătea odată cu inima mea. Mă foiam, mă zvârcoleam, dar nu mai plângeam. Am tăcut să aud de unde vine bătaia inimii şi tot am sperat că vine să mă ia. Auzeam glasuri, cuvinte, unele nu din cele mai frumoase. Auzeam tot, vedeam tot şi parcă nimeni nu mă auzea, dar se făcea că mă vedeau. Şi pe cât se pare, eu eram tot ce conta pentru ei. Pe mine însă, mă interesa inima ce bătea odată cu a mea. Era inima mea în altă parte bătând. M-au aşezat undeva, cred că era ceva înalt că nu vedeam nimic în jur. Nu am rezistat şi am încercat să văd ce e dincolo de locul în care eram. Atunci am simţit mâna cum îmi fuge în gol, cum îmi pierd picioarele... aproape pluteam. O mână m-a prins în zborul meu. A durut. Cred că de aia am ţipat, dar şi pentru că am simţit o palmă peste fund. Am continuat să ţip. De durere, de ciudă, de furie. Voiam să fiu cu inima mea. Voiam să fiu din nou unu, nu doi. Ţipam mai mult de nervi, pentru că puteam, pentru că nu aveau ce-mi face. Nici nu mai ştiu de ce ţipam dar i-am zăpăcit de cap. Aşa că... puteam. Odată însă ce-am simţit că inima după care tânjeam era aproape! Mâinile reci care mă purtau s-au retras şi am rămas pe două braţe calde, moi, prin care trecea sângele meu. Sau... oare nu era al meu? Am deschis ochii mari şi am văzut ochii mei. N-am mai zis nimic. Chipul se lăsa asupra mea ca un fluture pe o floare. Ce frumos mirosea! N-am ţipat, am lăcrimat şi am aşteptat cuminte să primesc sărutarea dătătoare de viaţă.

Eram din nou unu. Acum chiar nu mai auzeam nimic din ce era în jur! Era linişte! Priveam înăuntrul ochilor ce mă pătrundeau şi simţeam cum din ei se scurge toată dragostea lumii. Mă uitam la buzele mari, cărnoase, sleite de durere dar din care se revărsa asupra mea bucuria vieţii, dorinţa de a trăi frumos, liber. Lacrimile şi apa se scurgeau aproape uscate de pe obraji, lăsând în urma lor zile senine, nopţi cu dragoste pline, drum uşor, patimi puţine. M-a strâns uşor. Am simţit cum voia să mă aibă doar pentru ea. Mi-a plăcut. Dar odată prins la pieptul ei, m-a lăsat să am mintea, sufletul, paşii, umbletul ei. Nu mai voia nimic pentru ea. Am zâmbit odată cu ea. Trăiam cu acelaşi zâmbet. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Cel puţin aşa părea. Asta până când două mâini m-au tras, m-au smucit, fără milă din locul meu cald, din locul meu dulce, din casa mea, din mine. Am ţipat cu putere supărat, enervat, nu era corect. Nu era drept. Era doar a mea. Era doar pentru mine. Cum ţipam, am auzit o voce lină, caldă, ca o muzică, ca un ciripit de pasăre, ca un foc domol în miez de iarnă. M-am liniştit.
- Şşşştttt....

Am deschis ochii mari. Mă simţeam atât de bine. Nici un fir de durere, în corpul meu. Eram gata să mă ridic şi să alerg dar am preferat să fiu cumpătat. Mi-am amintit că eram la muncă şi... odată ce am simţit cum pământul se învârte! Capul îmi era în toate direcţiile, mâinile şi picioarele nu mă mai ascultau. Am dat să mă sprijin, simţeam că o să cad. Ca un făcut, nu era nimeni în jurul meu şi aveam impresia că mă prăbuşesc.

Simt apoi cum prin vene îmi curge ceva care nu făcea parte din mine, simţeam că nu e sângele meu şi mă incomoda substanţa aceea rece. N-aveam putere să lupt. O lumină se plimba prin faţa ochilor mei. Aş fi vrut a spune vreo două. Dacă aş fi putut!... de aia nici n-am încercat. Nu ştiu cine m-a lovit uşor. Cineva îmi tot punea întrebări. Altcineva îmi tot flutura ceva strident pe la nas, iar două mâini îmi strângeau braţul cu ce părea să fie o bucată de material, după cum simţeam. Nu ştiu la ce i-o fi folosit. O vreme am încercat să colaborez cu ei, dar am realizat că-s preocupaţi de ceea ce fac în loc să mă asculte şi pe mine. De ce m-or mai fi întrebat, nu ştiu! Aşa că am renunţat să mai lupt alături de ei. Acum iată-mă în patul meu, ceva nu se leagă, e confuz. Poate am visat, poate e dimineaţă! Ceva o fi fost! sau... este cu mine? M-am întors pe partea cealaltă a patului. Mirosea a frezii. M-am uitat lung spre pernă, spre aşternut. Mama? Mama a dormit cu mine? Mama! Mama a dormit cu mine! M-am simţit pentru o clipă ruşinat că la vârsta mea... mama... Ce prost sunt!... am fost bolnav!

Uşa s-a deschis uşor. Nu m-am întors să văd cine e, auzeam doar inima cum bate odată cu a mea.
- Te-ai făcut bine! Ridică-te, schimb aşternutul, tu fă un duş! Gata, a trecut!

Am tăcut.
- Hai, mai leneveşti? Aud glasul plin de zâmbet.

Am ridicat mâna şi i-am făcut semn să se apropie, să se aşeze.
- Ei na, doar nu vrei sa mă aşez să dormim împreună! Eşti ditamai bărbatul! Hai, scoală!

Mâna mea continua să o cheme.
- Ei, hai, acum ce mai este?

Vocea continua scăzut, iar eu auzeam cu inima bate mai aproape de mine. M-am tras într-o parte, odată cu plapuma, făcând loc.
- Coşcogeamite bărbatul şi nu ţi-ar fi ruşine să dormi pe braţele mamei?

Am zărit cu coada ochiului cum lacrimile îi curgeau cuminţi, uscate pe obraji. Radia de frumuseţe. Inimile băteau la fel.
- N-aş putea trăi fără braţele tale, şi mi-ar fi ruşine să tac şi să nu spun asta.

Sşşşşttttt...